Art. 2430 Noul cod civil Condiţiile executării Dispoziţii generale Executarea ipotecii

Legislaţie conexă: art. 4051 CPC, art. 700 NCPC, art. 2515-2516 NCC şi art. 2534 NCC.

1. Pentru declanşarea procedurii de executare a ipotecii, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv: creditorul să fie în posesia unui titlu executoriu şi creditorul să justifice o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

2. Neîndeplinirea uneia dintre cerinţe atrage nelegalitatea declanşării executării ipotecii în astfel de condiţii.

3. Nerespectarea regulilor de începere a executării ipotecii poate fi invocată pe calea opoziţiei la executare reglementată de art. 2452.

4. De regulă, titlul în temeiul

Citește mai mult

căruia se efectuează o executare silită este o hotărâre judecătorească, care a rămas definitivă [potrivit art. 377 alin. (1) CPC, sunt hotărâri definitive: hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel; hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată; hotărârile date în apel; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel] sau a devenit irevocabilă [potrivit art. 377 alin. (2) CPC, sunt hotărâri irevocabile: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel, nerecurate; hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs] ori a fost dată cu execuţie vremelnică (art. 278 CPC enumeră categoriile de hotărâri care sunt executorii de drept, iar art. 279 CPC reglementează posibilitatea instanţei de a încuviinţa executarea vremelnică a hotărârilor în cazurile expres prevăzute). Totodată însă, executarea silită poate începe şi în temeiul unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu (art. 372 CPC). Aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în noul Cod de procedură civilă, în art. 623.

5. Pentru aspecte privind momentul la care devin definitive, respectiv irevocabile, hotărârile judecătoreşti, a se vedea M. Tâbârcă, Gh. Buta, Codul de procedura civila, comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţa şi doctrina, Ed. Universul Juridic, ed. a ll-a, revăzuta şi adăugită, Bucureşti, 2008, p. 1279, comentariul 1, respectiv comentariul 2.

6. Titlul executoriu reprezintă acel înscris, întocmit potrivit prevederilor legale, de către organul competent şi care permite executarea silită a creanţei pe care o constată (£. Oprina, Executarea silită în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 214).

8. Lipsa titlului executoriu nu permite pornirea executării silite, iar dacă totuşi s-au făcut acte de executare se poate obţine anularea lor pe calea opoziţiei la executare reglementate de art. 2452.

9. în condiţiile art. 3741 CPC, înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie. Aşadar, ori de câte ori legea prevede că un anumit înscris constituie titlu executoriu, el poate fi pus în executare silită fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi prealabile.

10. Scopul Legii nr. 459/2006 (Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă (M. Of. nr. 994/2006) - n.n.] a vizat eliminarea inconsecvenţei legiuitorului din diferitele acte normative speciale, în care se prevedea, pe de o parte, că un anumit înscris constituie titlu executoriu şi, pe de altă parte, că, în vederea punerii în executare a respectivului înscris, era necesară şi formalitatea suplimentară a învestirii cu formulă executorie. Cu toate că Legea nr. 459/2006 nu conţine o abrogare expresă, nici directă şi nici indirectă a respectivelor legi cu caracter special, în cauză este incidenţă forma abrogării implicite, având în vedere că norma juridică nouă dă o reglementare diferită în comparaţie cu vechea reglementare, legiuitorul înţelegând, astfel, să scoată din vigoare vechile reglementări. Astfel, deşi tehnica legislativă a art. 3741 CPC ar fi fost susceptibilă de îmbunătăţiri, pentru o corectă transpunere în practică a principiului legalităţii, interpretarea mai sus-menţionată se impune, pornind şi de la interpretarea istorico-teleologică, dar şi de la cea logică prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice, regulă înscrisă în art. 978 C. civ. 1864 (E. Oprina, op. cit., p. 129; E. Oprina, comentariu la decizia nr. 810R/2007 pronunţată de Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 1/2009, p. 152-155).

11. Sub aspectul hotărârilor judecătoreşti şi altor înscrisuri care se învestesc cu formulă executorie, noul Cod de procedură civilă prevede în art. 626 că sunt supuse învestirii cu formulă executorie: hotărârile executorii ale instanţelor judecătoreşti, în afara celor prevăzute la art. 627 pct. 1 şi 2; hotărârile arbitrale; înscrisurile autentice, cu excepţia actelor autentice notariale care constituie titluri executorii potrivit legii; titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie. Se remarcă că noul Cod de procedură civilă consacră ca regulă obligativitatea îndeplinirii formalităţii învestirii cu formulă executorie a tuturor hotărârilor judecătoreşti şi a altor înscrisuri. Cu toate acestea, prin Proiectul Legii de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă (Proiectul poate fi consultat la adresa: www.just.ro/Sections/PrimaPagina_MeniuDreapta/NoileCoduri/pregatiredez-batere4iulie2011/tabid/1829/Default.aspx) se prevede eliminarea formalităţii învestirii cu formulă executorie.

12. Potrivit art. 379 alin. (3) CPC, creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau

recunoscute de dânsul. Natura certă a creanţei trebuie să subziste pe tot parcursul efectuării procedurilor de executare silită, orice împrejurare de natură a conduce la stingerea cauzei urmăririi atrăgând încetarea executării silite. Pe de altă parte, nicio măsură de urmărire silită nu poate fi justificată de existenţa unei creanţe afectată de modalităţi şi care pune sub semnul incertitudinii creanţa ce constituie fundament al execuţiei.

13. Simpla contestare a creanţei de către debitor, chiar şi prin promovarea unei acţiuni, nu conduce la pierderea caracterului cert al creanţei. Mecanismul prin care debitorul poate contesta caracterul cert al creanţei este opoziţia la executare prevăzută de art. 2452 NCC.

14. în legătură cu caracterul cert al creanţei, trebuie menţionate dispoziţiile art. 2504 NCC, care dispun că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. în acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. Rezultă că se pot întâlni situaţii în care, deşi dreptul material la acţiune privind creanţa principală este prescris, creditorul are posibilitatea de a trece la executarea silită în temeiul contractului de ipotecă, care constituie un titlu executoriu autonom, ipoteză în care se vor putea executa numai bunurile afectate garanţiei şi numai în limita valorii acestor bunuri.

15. Noul Cod de procedură civilă reglementează caracterul cert al creanţei în art. 653 alin. (1), (2) şi (5), stabilind că executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. Creanţele cu termen şi cele condiţionale nu pot fi puse în executare, însă ele pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului.

16. în conformitate cu dispoziţiile art. 379 alin. (4) CPC, o creanţă este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală. Aşadar, pentru a se putea trece la executarea silită este necesar să se ştie şi care este cuantumul creanţei, care fie este conţinut în actul de creanţă, fie este determinabil, chiar dacă în acest sens ar fi nevoie de calcule deosebite. Spre deosebire de art. 3712 alin. (2) şi (3) CPC, care conferă organului de executare competenţa de a stabili cuantumul dobânzilor, penalităţilor sau altor sume prevăzute în titlu, fără să fi fost stabilit, însă, şi cuantumul acestora, precum şi de a proceda la actualizarea creanţei, în materia urmăririi ipotecii, dat fiind caracterul de ordine privată a procedurii, înseamnă că aceste sume vor fi calculate de către creditor, iar, în măsura în care debitorul contestă acest mod de determinare a creanţei, el va avea la îndemână calea opoziţiei la executare.

17. Noul Cod de procedură civilă prevede în art. 653 alin. (3) că este lichidă creanţa atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.

18. Caracterul exigibil al creanţei presupune caracterul ei actual, termenul stipulat pentru plată fiind împlinit, iar debitorul să nu-şi fi executat obligaţia până la scadenţă. Potrivit art. 1414 NCC, ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.

19. în cazul în care ipoteca mobiliară garantează îndeplinirea tuturor obligaţiilor debitorului născute din contractul garantat, care dă naştere, prin natura sa şi prin voinţa părţilor, mai multor obligaţii în sarcina debitorului, iar contractul de garanţie nu cuprinde nicio menţiune referitoare la natura obligaţiilor garantate, dreptul la executarea silită se va naşte în principal doar datorită încălcării obligaţiilor care sunt de esenţa contractului principal (C.l. Stoica, R.A. Rizoiu, Consideraţii teoretice şi practice asupra regimului juridic aplicabil garanţiilor reale mobiliare în materie comerciala (II), în R.D.C. nr. 2/2001, p. 73).

20. în schimb, uneori, datorită voinţei părţilor, încălcarea unora dintre obligaţiile neesenţiale poate duce la exigibilitatea anticipată a obligaţiilor esenţiale garantate născându-se, astfel, şi dreptul de a porni executarea ipotecii (A. Ilie, op. cit., p. 184).

21. O situaţie specială este aceea în care contractul de garanţie nu cuprinde nicio menţiune referitoare la obligaţiile garantate; într-o interpretare, soluţia ar consta în aceea că garanţia priveşte doar acele obligaţii care sunt de esenţa contractului principal. Această interpretare se bazează pe regula in dubio pro reo, prin reducerea sferei obligaţiilor garantate având ca rezultat crearea unei situaţii mai favorabile debitorului. Se impune însă a considera că trebuie acordată prioritate voinţei reale a părţilor contractante, iar numai în cazul în care această voinţă nu poate fi dedusă din probe se va aplica regula mai sus enunţată. Trebuie observată cu precădere intenţia reală a părţilor, în sensul de a include în sfera obligaţiilor garantate şi alte obligaţii decât cele principale, chiar dacă acestea nu au fost în mod expres arătate în contractul de garanţie (C.l. Stoica, R.A. Rizoiu, loc. cit.; A. Ilie, op. cit., p. 72-73).

22. în privinţa termenului obligaţiei garantate cu ipotecă, art. 1415 NCC dă posibilitatea părţilor fie de a amâna stabilirea termenului, fie lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili.

23. în ceea ce priveşte dovedirea existenţei „neîndeplinirii" obligaţiei garantate, putem observa faptul că legea uşurează sarcina probei prin intermediul mecanismului de executare privată pe care-l instituie, prin aceea că dă posibilitatea creditorului de a declara el însuşi obligaţia ca fiind neîndeplinită, creditorul putând efectua o serie de acte în executarea garanţiei (A. Ilie, op. cit., p. 75).

24. în legătură cu caracterul exigibil al creanţei, art. 2396 reglementează dreptul creditorului ipotecar de a considera exigibilă creanţa garantată şi de a executa ipoteca în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului ipotecat sau alte fapte imputabile debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea ipotecii, astfel cum aceste fapte sunt determinate prin contractul de ipotecă. Acest drept este în strânsă legătură cu dreptul de inspecţie prevăzut de art. 2394. Legea prevede, aşadar, două ipoteze în care creditorul ipotecar poate considera exigibilă anticipat creanţa garantată cu ipotecă, ambele înfăţişându-se ca forme de sancţionare a debitorului: în prima ipoteză, este vorba despre o faptă culpabilă a debitorului care nu a luat măsurile necesare sau recomandabile în vederea împiedicării devalorizării bunului afectat garanţiei. Acest caz apare ca o formă de sancţionare a debitorului; în a doua ipoteză, este vorba de fapte de asemenea imputabile debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea ipotecii. în privinţa acestor din urmă fapte, legea instituie posibilitatea ca toate faptele care fac dificilă sau imposibilă executarea ipotecii să fie determinate prin contractul de ipotecă (A. Ilie, op. cit., p. 190).

25. Creditorul poate să exercite dreptul de a declara exigibilitatea anticipată în condiţiile art. 2396 numai dacă are temeiuri rezonabile să creadă că bunul ipotecat este pe cale de a fi pus în pericol sau că există posibilitatea ca executarea obligaţiei să fie împiedicată. Expresia „temeiuri rezonabile" urmează a fi interpretată de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele fiecărei situaţii în parte.

26. Alin. (3) al art. 2396 instituie o clauză de nulitate absolută a clauzelor care impun debitorului plata anticipată şi imediată, la cerere, a obligaţiei garantate sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun.

27. Sub aspect probatoriu, potrivit specificului acestei proceduri private de executare, creditorul are dreptul de a declara el însuşi obligaţia garantată ca fiind neexecutată şi, în baza contractului de garanţie, ce constituie titlu executoriu, poate trece imediat la executare, fără a fi nevoit însă a face proba neîndeplinirii acestei obligaţii în faţa organelor chemate să-l ajute în procedura de executare (executorul judecătoresc, executorul bancar, organele de poliţie) şi fără ca aceste entităţi să aibă dreptul de a verifica îndeplinirea condiţiei ca obligaţia garantată să fi fost executată, acestea fiind obligate în schimb să procedeze la executare în baza contractului de ipotecă şi al avizului de executare. în cadrul acestei proceduri, organele de executare au atribuţii limitate. Astfel, în mod practic, proba neîndeplinirii obligaţiei garantate se va face, eventual, în faţa instanţei sesizate cu o opoziţie la executare sau a celei învestite cu judecarea acţiunii în daune prevăzută de art. 2474 (A. Ilie, op. cit., p. 191-192).

28. Spre deosebire de actuala reglementare procesual civilă, noul Cod de procedură civilă defineşte în mod expres noţiunea de exigibilitate, prevăzând în art. 653 alin. (4) că este exigibilă creanţa dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

29. JURISPRUDENŢĂ Pentru a putea porni executarea silită a unui contract de vânzare-cumpărare ce conţine o clauză de garanţie mobiliară, nu este suficientă existenţa titlului executoriu, ci este necesară dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Prin urmare, instanţa care încuviinţează executarea trebuie să verifice întrunirea tuturor condiţiilor cumulative pentru pornirea executării silite, aşa cum rezultă din interpretarea art. 373 şi art. 379 CPC (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2757/2005).