Art. 2539 Noul cod civil Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare Întreruperea prescripţiei extinctive Cursul prescripţiei extinctive
| Comentarii |
|
Cursul prescripţiei extinctive
SECŢIUNEA a 3-a
Întreruperea prescripţiei extinctive
Art. 2539
Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare
(1) În cazurile prevăzute la Art. 2537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.
(2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
(3) Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.
| ← Art. 2538 Noul cod civil Recunoaşterea dreptului Întreruperea... | Art. 2540 Noul cod civil Punerea în întârziere Întreruperea... → |
|---|
Reglementarea anterioară:
►Decretul nr. 167/1958: „Art. 16. (2) Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea";
► C. civ. 1864: „Art. 1868. (1) Cererea făcută în judecată nu va putea întrerupe prescripţia decât dacă va
Citește mai mult
fi încuviinţată de judecătorie prin hotărâre de nerevocabilă autoritate. (2) în cazul acesta nici o prescripţie nu poate curge de la formarea cererii în judecată şi până la pronunţarea unei asemenea hotărâri (C. civ. 1870, 1871)"; „Art. 1869. Dacă cel ce a format cererea în judecată lasă să se perime acea acţiune a sa prin nelucrare; dacă se dezistă de acea cerere pentru oricare alt motiv, afară de nulităţi de formă sau de necompetinţa instanţei către care a fost făcut, nici o întrerupere de prescripţie nu poate fi (C. civ. 1865,1868,1870)".Legislaţie conexă: art. 248-254 şi art. 246-247 CPC.
1. întreruperea civilă a prescripţiei se îndeplineşte prin următoarele acte: o acţiune introductivă de instanţă, fie principală, fie incidenţă într-o instanţă începută, precum ar fi, de exemplu: o cerere reconvenţională, o cerere de intervenţie sau de chemare în garanţie, acestea fiind adevărate cereri de chemare în judecată. Prin urmare, o simplă petiţie, prin care nu se formulează nicio pretenţie şi care nu cuprinde decât o simplă declaraţie, nu constituie o cerere în judecată nici principală, nici incidenţă, şi nu poate avea de efect întreruperea prescripţiei (D. Alexandresco, op. cit., tom XI, p. 150-151).
2. Cererea de chemare în judecată este considerată drept un act întreruptiv de prescripţie extinctivă, în virtutea unei tradiţii juridice. în realitate, ea nu produce aceleaşi efecte ca şi recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, respectiv ştergerea prescripţiei scurse anterior şi începerea unei noi prescripţii de acelaşi fel. Este ceea ce ne determină să apreciem că cererea de chemare în judecată nici nu este un veritabil act întreruptiv de prescripţie. Aşa-zisul efect întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată constă, practic, în oprirea cursului prescripţiei corespunzătoare dreptului supus judecăţii, cât şi a prescripţiei corespunzătoare drepturilor accesorii acestuia din momentul introducerii cererii şi pe toată durata judecării ei. în acest fel, se evită ca împlinirea prescripţiei să aibă loc şi să se invoce în timpul procesului, împiedicând astfel continuarea lui. (...). Apoi, chiar dacă cererea este admisă printr-o astfel de hotărâre, consecinţa ei nu va fi începerea unei noi prescripţii a dreptului la acţiune, ca în cazul recunoaşterii, ci începerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, deci a unei prescripţii de alt fel (/. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 674).
3. întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune reprezintă unul dintre efectele cele mai caracteristice ale cererii de chemare în judecată. într-adevăr, prin sesizarea oricărui organ de jurisdicţie se manifestă dorinţa neîndoielnică a reclamantului de a-şi valorifica pretenţiile sale. O decizie a instanţei supreme este extrem de semnificativă sub aspectul condiţiei analizate, astfel că se cuvine să o amintim în acest context. în acest sens, instanţa noastră supremă a statuat că pentru a produce efect întreruptiv „cererea de chemare în judecată trebuie să fie efectivă, adică făcută cu intenţia obţinerii unei hotărâri care să poată fi pusă în executare silită".
4. Din momentul promovării cererii de chemare în judecată starea de pasivitate a titularului dreptului încetează. Efectul întreruptiv se produce pe data înregistrării cererii de chemare în judecată la organul de jurisdicţie; dacă cererea a fost expediată organului de jurisdicţie prin poştă, întreruperea prescripţiei se realizează în momentul depunerii acesteia (recomandat) la oficiul poştal. Această sistare a termenului de prescripţie -întrerupere - este provizorie, dar ea se consolidează odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată (/. Leş, op. cit., p. 285-286).
5. în cazul în care cererea de chemare în judecată este introdusă la o instanţă necompetentă, prescripţia extinctivă se întrerupe de la data introducerii cererii la acea instanţă, iar nu de la data sesizării instanţei competente, potrivit legii, ca urmare a declinării competenţei. Totuşi, prescripţia extinctivă nu va fi considerată întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanţă necompetentă, aceasta nu ar urma să pronunţe soluţia declinării competenţei, ci va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române sau, constatând că, în speţă, competenţa aparţine unui organ fără activitate jurisdicţională, va respinge cererea ca inadmisibilă. De asemenea, prescripţia extinctivă nu este întreruptă nici atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă la un organ fără activitate jurisdicţională, deoarece un astfel de organ nu poate fi asimilat unei instanţe (6. Boroi, op. cit., p. 329).
6. Spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea că efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se produce şi în cazul în care instanţa sesizată nu este competentă să o soluţioneze, art. 2539 alin. (1) adaugă la aceasta şi situaţia în care cererea este nulă pentru lipsă de formă. Această nouă situaţie în care cererea de chemare în judecată, deşi nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, produce totuşi efect întreruptiv de prescripţie, nu este însă la adăpost de critică. Astfel, din redactarea alin. (1) şi (2) ale art. 2539 NCC se desprinde ideea că, în cazul în care cererea este nulă pentru lipsă de formă, ea întrerupe totuşi prescripţia, în timp ce, în cazul în care cererea este anulată, aceasta îşi pierde efectul întreruptiv de prescripţie, reclamantul având în acest caz posibilitatea de a formula o nouă cerere în termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare, beneficiind în acest fel de efectul întreruptiv de prescripţie al primei cereri.
7. Potrivit art. 133 alin. (1) CPC, cererea de chemare în judecată este nulă dacă nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura. Potrivit art. 191 NCPC, la acestea se va adăuga şi motivarea în fapt a cererii.
8. în cazul în care cererea de chemare în judecată este declarată nulă pentru lipsa numelui reclamantului sau pârâtului, apreciem că aceasta nu poate avea caracter întreruptiv de prescripţie deoarece, pe de o parte, nu se poate stabili în favoarea cui operează întreruperea (dacă din cerere ar lipsi numele reclamantului) ori dacă cererea este formulată împotriva unei persoane care ar putea opune prescripţia (în cazul în care lipseşte numele pârâtului). Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 2542 alin. (1) NCC referitoare la persoana căreia îi profită întreruperea, respectiv persoana căreia îi poate fi opusă prescripţia. Efectul întreruptiv de prescripţie se produce doar în beneficiul celui de la care emană actul întreruptiv şi poate fi opus doar celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act. Prin urmare, lipsa din cererea de chemare în judecată a numelui reclamantului ori pârâtului afectează efectul întreruptiv de prescripţie al acesteia, neputând fi stabilit efectul întreruperii menţionat mai sus. în plus, cererea de chemare în judecată poate avea efect întreruptiv de prescripţie doar dacă este formulată în contradictoriu cu o persoană care are, potrivit legii, dreptul de a invoca prescripţia. Or, dacă nu se cunoaşte împotriva cui a fost formulată cererea, în mod evident aceasta nu poate întrerupe prescripţia.
9. Nici cererea declarată nulă pentru lipsa obiectului nu poate avea efect de întrerupere a cursului prescripţiei, deoarece neputând fi stabilită pretenţia, nu poate fi determinată nici intenţia reală a titularului de a realiza ori ocroti un anumit drept subiectiv.
10. Lipsa semnăturii echivalează cu lipsa voinţei reclamantului de a formula cererea de chemare în judecată. Prin urmare, o cerere nesemnată nu poate întrerupe prescripţia, nefiind rezultatul voinţei titularului dreptului.
11. Nu în ultimul rând, neindicarea motivelor de fapt, prevăzută ca motiv de nulitate a cererii de chemare în judecată potrivit noului Cod de procedură civilă, echivalează cu neindicarea raporturilor juridice pe care s-ar întemeia pretenţia dedusă judecăţii. Nici în acest caz nu se poate aşadar vorbi de un efect de întrerupere a prescripţiei, deoarece nu poate fi identificat dreptul subiectiv a cărui realizare ori ocrotire ar fi urmărită de reclamant.
12. Tragem concluzia că reglementarea actuală, potrivit cu care cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia chiar dacă ar fi nulă pentru lipsă de formă, nu este aplicabilă, o cerere de chemare în judecată nulă pentru lipsă de formă nefiind în concret aptă să întrerupă prescripţia [pentru opinia contrară, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 319: „Considerăm că ambele teze ale art. 2539 alin. (2) NCC nu se aplică şi cererii anulate pentru vicii de formă, deoarece, dacă s-ar admite soluţia contrară, partea finală a alin. (1) al aceluiaşi articol ar deveni o dispoziţie legală inutilă. Aşadar, în cazul anulării cererii pentru vicii de formă, prescripţia extinctivă se consideră întreruptă la data la care a fost introdusă acea cerere, chiar dacă nu a fost reiterată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare").
13. în cazul în care cererea este introdusă la un organ necompetent, prescripţia extinctivă se consideră întreruptă de la data introducerii cererii la acel organ, iar nu de la data la care sesizarea va ajunge la organul competent potrivit legii (de exemplu, ca urmare a declinării competenţei). Totuşi, prescripţia extinctivă nu va fi considerată întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanţă necompetentă, aceasta nu ar urma să pronunţe soluţia declinării competenţei, ci va respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române (art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat) sau, constatând că, în speţă, competenţa aparţine unui organ fără activitate jurisdicţională, va respinge cererea ca inadmisibilă. De asemenea, prescripţia extinctivă nu este întreruptă nici atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă la un organ fără activitate jurisdicţională, deoarece un astfel de organ nu poate fi asimilat unei instanţe (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 180).
14. Se pune problema dacă, în cazul unei modificări sau completări a acţiunii, cursul prescripţiei se consideră întrerupt şi în ce priveşte acţiunea modificată sau completările acesteia, prin şi pe data introducerii acţiunii iniţiale. Ne referim, în primul rând, la cazurile în care, acţiunea fiind introdusă înlăuntrul termenului legal, reclamantul solicită la prima zi de înfăţişare un termen pentru completarea sau modificarea acţiunii, iar prima zi de înfăţişare (sau data la care se depune modificarea ori completarea acţiunii) este ulterioară împlinirii termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea iniţială.
15. Ni se pare că a se admite soluţia afirmativă, cu titlu general, ar însemna să se lase deschisă posibilitatea eludării regulilor privitoare la prescripţia extinctivă. Sunt cazuri în care, potrivit Codului de procedură civilă (art. 132), acţiunea nu se consideră, totuşi, modificată. Este vorba de: rectificarea unei erori materiale din cuprinsul cererii; b) mărirea sau micşorarea cuantumului obiectului cererii; c) înlocuirea unei cereri de constatare, printr-o cerere de realizare a dreptului sau invers. în aceste cazuri, chiar dacă are loc, în realitate, o modificare a structurii cererii, de vreme ce prevederea expresă a Codului de procedură civilă îngăduie să se considere că nu a intervenit, totuşi, o modificare, cererea modificată se socoteşte introdusă în termen, pe data introducerii acţiunii iniţiale care produce efecte întreruptive de prescripţie şi cât priveşte modificarea ei.
16. în celelalte cazuri, ce nu s-ar încadra în excepţiile prevăzute de lege, organul de jurisdicţie va trebui să examineze dacă modificarea este esenţială sau nu este esenţială -o modificare esenţială fiind aceea care ar consta în schimbarea unuia din elementele de stabilire a autorităţii de lucru judecat: parte, obiect, cauză juridică (T. lonaşcu, E.A. Borasch ş.a., op. cit., p. 475).
17. întreruperea prescripţiei prin introducerea unei cereri principale nu profită şi cererii de chemare în garanţie, deoarece aceasta constituie şi ea un mijloc de valorificare a unui drept la acţiune şi ca atare se bucură de un termen de prescripţie deosebit. Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, aşadar, s-ar considera că întreruperea cursului prescripţiei prin introducerea acţiunii principale profită şi chemării în garanţie, s-ar putea ajunge la eludarea dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, formulându-se pe calea cererii de chemare în garanţie pretenţii ce puteau fi formulate pe calea unei acţiuni principale, de sine stătătoare, dar care nu a fost formulată în termen (Idem, p. 476).
18. Efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată nu se răsfrânge însă şi asupra cererii de chemare în garanţie sau asupra intervenţiei în interes propriu. Chemarea în garanţie şi intervenţia principală se înfăţişează ca acte echivalente cererii de chemare în judecată şi prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii proprii. De aceea, cazurile menţionate determină ele însele întreruperea termenului de prescripţie. Este însă vorba de un termen diferit de prescripţie, autonom faţă de acela care vizează promovarea acţiunii principale. Aceasta deoarece înseşi pretenţiile ce urmează să fie valorificate în procesul civil sunt determinate de alte cauze decât acelea la care se referă cererea de chemare în judecată (/. Leş, op. cit, p. 288-289).
19. Cererea de chemare în judecată este un act procedural, prin care persoana îndreptăţită sau interesată se adresează unui organ jurisdicţional, pentru a-şi apăra un drept subiectiv sau un interes legitim. Prin „cerere de chemare în judecată", ca act întreruptiv de prescripţie, se desemnează atât cererea introductiva, prin care se porneşte procesul, cât şi cererile incidentale, făcute în cursul unui proces pornit (cererea reconvenţională, cererile de intervenţie ş.a.) (...). Cererile incidentale au efect întreruptiv numai cât priveşte propria prescripţie. Aşa, spre pildă, prin cererea reconvenţională pârâtul - devenit ca urmare a acestei cereri reclamant reconvenţional -, ridică pretenţii proprii faţă de reclamant, dar în legătură cu cererea acestuia. Odată făcută o asemenea cerere, ea întrerupe prescripţia corespunzătoare pretenţiilor invocate de către autorul ei.
20. Esenţială cât priveşte întreruperea prescripţiei este, aşadar, cerinţa ca, prin cererea adresată instanţei, autorul ei să urmărească valorificarea unor pretenţii faţă de o altă persoană. Aşa fiind, jurisprudenţial, s-a apreciat că, spre pildă, o simplă cerere de asigurare a dovezilor (art. 235-241 CPC) nu este întreruptivă de prescripţie. Aceasta deoarece, pe de o parte, ea nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată, întrucât autorul ei nu urmăreşte valorificarea unor pretenţii şi, pe de altă parte, fiindcă nu are nici semnificaţia unei recunoaşteri a dreptului a cărui acţiune se prescrie (/. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 674-675).
21. Cererea de emitere a somaţiei de plată, formulată în temeiul O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările ulterioare, fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată prin care se urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu întrerupe cursul prescripţiei (M. Nicolae, op. cit., p. 602).
22. Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru procedura ordonanţei de plată, reglementată de O.U.G. nr. 119/2007 (M. Of. nr. 738/2007).
23. întreruperea prescripţiei, prin efectul unei cereri în judecată, este subordonată condiţiei admiterii acelei cereri printr-o hotărâre de nerevocabilă autoritate; de unde rezultă că cererea în judecată nu-şi produce efectul întreruptiv, decât dacă a fost admisă printr-o hotărâre definitivă. O cerere respinsă nu poate deci să producă acest efect (D. Alexandresco, op. cit., tom XI, p. 153).
24. Afară de cazul în care cererea în judecată a fost respinsă, mai sunt şi alte cazuri în care această cerere poate să rămâne fără efecte. Astfel este (...): 1. Cazul când acţiunea, care avea de obiect întreruperea prescripţiei, s'a perimat (...). Perimarea nu stinge, în specie, însuş dreptul, ci numai instanţa, aşa că reclamantul poate face o altă acţiune. Cea dintâi, fiind însă perimată, nu produce niciun efect şi prescripţia n'a fost niciodată întreruptă, căci o acţiune perimată nu poate să întrerupă cursul prescripţiei. 2. Al doilea caz în care (...) prescripţia curge pendente lite, cu toată intentarea unei acţiuni, este acela când reclamantul s'a deziztat dela ea. Dacă dezistarea emană numai dela reclamant, el poate porni o nouă acţiune, însă numai când dreptul său nu este prescris (Idem, p. 156).
25. Pentru a produce efectul întreruptiv cererea în justiţie ori arbitrală, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: i) să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, chiar dacă acestea n-ar fi competente ori cererea ar fi nulă pentru lipsă de formă (art. 2539 alin. (1)]; ii) să privească fondul dreptului sau cel puţin să tindă la recunoaşterea ori conservarea lui (prin luarea unor
măsuri urgente pe calea preşedinţială, înfiinţarea unui sechestru asigurător etc.); iii) să fie serioasă (adică făcută cu scopul de a fi admisă); renunţarea ori perimarea cererii, precum şi neexecutarea hotărârii de condamnare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii, respectiv lipsa de stăruinţă ori de convingere în sensul realizării dreptului dedus judecăţii (art. 2539 alin. (2) şi (3)]; iv) să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat; respingerea sau anularea cererii dovedeşte, în schimb, neîndeplinirea condiţiei, respectiv fie lipsa de temeinicie a pretenţiei, fie formularea unei cereri nule, anulabile sau inadmisibile (M. Nicolae, op. cit., p. 1183).
26. încetarea cursului prescripţiei survine, de drept, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Este însă vorba de un efect provizoriu care, în funcţie de mersul procesului, poate fi înlăturat sau se poate consolida.
27. Astfel, atunci când cererea de chemare în judecată este respinsă ori anulată, cât şi atunci când ea s-a perimat sau cel ce a făcut-o a renunţat la ea, „efectul întreruptiv" este înlăturat retroactiv, prescripţia urmându-şi cursul ca şi cum cererea nu ar fi fost introdusă.
28. în schimb, atunci când procesul îşi urmează cursul firesc şi este finalizat cu admiterea cererii printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, „efectul întreruptiv" se consolidează, începând să curgă prescripţia dreptului de a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti. Practic, nu este însă vorba, în acest caz, de o ştergere a prescripţiei începute - ca în cazul recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie -, ci de o „abandonare" a prescripţiei dreptului la acţiune, urmată de începerea unei noi prescripţii, aceea a dreptului de a cere executarea silită (/. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 676).
29. în cazul respingerii sau anulării cererii - în ambele cazuri pentru motive formale -dacă reclamantul, în termen de şase luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2539 alin. (2) teza a ll-aj. Această soluţie dovedeşte preocuparea legiuitorului de a asigura o protecţie concretă şi efectivă titularului dreptului la acţiune, în sensul de a-l scuti de riscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale, procedurale, a cererii în justiţie, iar nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii. Prin urmare, formularea unei cereri premature, nulă sau anulabilă, insuficient timbrată, introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pentru a sta în judecată etc. este un motiv care nu se constituie în cauză absolută de suprimare a efectului întreruptiv al prescripţiei decât dacă o nouă cerere, regulat introdusă şi admisă pe fond, nu este introdusă în 6 luni de la data când prima hotărâre de respingere sau de anulare a rămas definitivă (M. Nicolae, op. cit., p. 1183-1184).
30. Art. 2539 alin. (2) teza a ll-a reglementează un efect special al întreruperii prescripţiei, aplicabil în cazul în care cererea de chemare în judecată este respinsă sau anulată. Astfel, deşi ca regulă generală, respingerea sau anularea cererii lipsesc pe aceasta de efectul de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, reclamantul are totuşi posibilitatea ca, în termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare (trebuie avut în vedere că, potrivit art. 222 din Legea nr. 71/2011, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, toate referirile la hotărâre definitivă din Codul civil trebuie înţelese ca fiind făcute la hotărârea irevocabilă), să formuleze din nou cererea de chemare în judecată, iar dacă aceasta va fi admisă, beneficiază de efectul întreruptiv al primei cereri. Evident, există interes pentru a invoca şi păstra în acest fel beneficiul întreruperii prescripţiei prin prima cerere de chemare în judecată doar în cazul în care de la data la care hotărârea de respingere ori anulare rămâne irevocabilă şi până la împlinirea termenului de prescripţie ar rămâne mai puţin de 6 luni ori dacă hotărârea de respingere sau anulare ar fi posterioară împlinirii cursului prescripţiei.
31. Această posibilitate este recunoscută reclamantului doar în cazul în care cererea iniţială a fost respinsă sau anulată, nu şi atunci când a renunţat la judecata ei ori cererea s-a perimat, deoarece în aceste situaţii se consideră că intenţia de valorificare a dreptului nu a fost una serioasă, efectivă, adică făcută în scopul obţinerii unui titlu executoriu. De asemenea, posibilitatea introducerii unei noi acţiuni există doar în măsura în care soluţia de respingere a fost dată pentru motive care exclud cercetarea fondului, în caz contrar formularea unei a doua cereri fiind blocată de autoritatea de lucru judecat a hotărârii de respingere.
32. Raportat la dispoziţiile art. 2547 NCC, apreciem că termenul de 6 luni este unul de prescripţie, astfel încât i se aplică toate regulile referitoare la suspendare şi întrerupere, inclusiv efectul special al suspendării prevăzut de art. 2534 alin. (2) NCC. Cu toate acestea, dacă şi cea de-a doua cerere de chemare în judecată este respinsă sau anulată, reclamantul nu mai beneficiază din nou de posibilitatea de a formula, în termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de respingere ori de anulare, a unei noi cereri, deoarece textul de lege prevede expres că acest beneficiu este acordat sub condiţia ca cea de-a doua cerere, introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care prima cerere a fost respinsă pentru motive care exclud cercetarea fondului ori anulată, să fie admisă.
33. Art. 2539 alin. (2) teza a ll-a NCC are o redactare incompletă, întrucât, în cazul renunţării la judecată se pronunţă o încheiere prin care instanţa ia act de acest act procesual de dispoziţie, iar în cazul perimării instanţa pronunţă o hotărâre prin care constată perimarea. Apreciem, însă, că şi în aceste ipoteze, pentru identitate de raţiune, dacă este reiterată cererea în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a încheierii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată sau a hotărârii prin care s-a constatat perimarea, prescripţia va fi considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia ca noua cerere să fie admisă (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 181).
34. Prescripţia „nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită" [art. 2539 alin. (3) teza I), ceea ce însemnează că, în acest caz, poate fi formulată o nouă cerere în justiţie numai dacă termenul de prescripţie iniţial nu s-a împlinit încă (de exemplu, era mai lung decât cel prevăzut pentru dreptul de a obţine executarea silită). în cazul în care termenul de prescripţie nu s-a împlinit, în noul proces hotărârea judecătorească sau arbitrală va putea servi ca mijloc de probă, iar nu ca act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, deoarece aceasta se pierde odată cu puterea executorie [M. Nicolae, op. cit., p. 1186).
35. NCC condiţionează efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată nu numai de admiterea acesteia de către instanţă şi de rămânerea definitivă sau, după caz, irevocabilă a hotărârii, ci şi de punerea în executare a acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege pentru prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Este vorba despre clarificarea unei chestiuni controversate în doctrină cu privire la efectul împlinirii termenului de prescripţie pentru executarea silită a unei hotărâri, respectiv în ce măsură partea interesată va avea posibilitatea formulării unei noi cereri de chemare în judecată în cazul în care, deşi prescripţia dreptului de a cere executarea silită s-a împlinit, dreptul material la acţiune nu este încă împlinit sau imprescriptibil. Art. 2539 alin. (4) vine să înlăture această controversă precizând în mod expres că în această situaţie se poate formula o nouă cerere de chemare în judecată, partea potrivnică neputând invoca excepţia autorităţii de lucru judecat. Prin urmare, s-ar putea trage concluzia că prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu stinge numai puterea executorie a hotărârii judecătoreşti, aşa cum prevede art. 405 alin. (3) CPC, ci şi autoritatea de lucru judecat a acesteia.
36. Textul de lege se corelează cu dispoziţiile art. 696 alin. (3) teza a ll-a NCPC, potrivit cu care „în cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat".
37. NCC conferă caracter întreruptiv de prescripţie nu doar valorificării dreptului pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie. Spre exemplu, în cazul în care pârâtul într-o acţiune în rezoluţiunea unui contract sinalagmatic opune reclamantului neexecutarea de către acesta a obligaţiei asumate. Din punct de vedere procedural nu este vorba despre o veritabilă excepţie de procedură, ci de o apărare de fond referitoare la temeinicia pretenţiei invocate prin cererea de chemare în judecată, fără însă ca o pretenţie distinctă să fie formulată. Regulile aplicabile cererii de chemare în judecată sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care dreptul este opus pe cale de excepţie, în sensul că aceasta va avea efect întreruptiv de prescripţie numai în măsura în care instanţa admite acea excepţie sau reţine ca fiind întemeiată apărarea respectivă.
38. JURISPRUDENŢĂ. Neavând caracter contencios, conform prevederilor art. 235 CPC, cererea de asigurare a dovezilor nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive, nefiind asimilată unei cereri de chemare în judecată şi nefiind considerată ca o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie (I.C.C.J., dec. nr. 415/2003, în C.J. nr. 7-8/2004, p. 79).
Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.