Art. 2618 Noul cod civil Legea aplicabilă bunului aflat în curs de transport Bunurile mobile corporale Bunurile

Art. 2618

Legea aplicabilă bunului aflat în curs de transport

Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă:

a) părţile interesate au ales, prin acordul lor, o altă lege, care devine astfel aplicabilă;

b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor măsuri asigurătorii sau ca urmare a unei vânzări silite, în aceste cazuri fiind aplicabilă, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reaşezat temporar;

c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale naţionale.

Comentarii despre Art. 2618 Noul cod civil Legea aplicabilă bunului aflat în curs de transport Bunurile mobile corporale Bunurile

isac.violeta 5.03.2014

Reglementarea anterioară: Legea nr. 105/1992: „Art. 53. Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă:a) părţile interesate au ales prin acordul lor, in condiţiile art. 73 şi art. 74, o altă lege, care devine astfel aplicabilă; b) bunul este depozitat intr-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor măsuri asigurătorii sau ca urmare a unei vânzări silite, in aceste cazuri fiind aplicabilă, pe perioada depozitului sau sechestrului; legea locului unde a fost reaşezat temporar; c) bunul face parte dintre cele personale ale unui

Citește mai mult

pasager, fiind în acest caz supus legii sale naţionale".

1. în măsura în care legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri nu a fost aleasă de părţi în conformitate cu art. 3, legea aplicabilă este legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită transportatorul, cu condiţia ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reşedinţa obişnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în ţara respectivă. în cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, se aplică legea ţării în care este situat locul de livrare convenit de către părţi. în măsura în care legea aplicabilă contractului de transport de pasageri nu a fost aleasă de părţi în conformitate cu al doilea paragraf, legea aplicabilă este legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită pasagerul, cu condiţia ca locul de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în ţara respectivă. Dacă nu sunt întrunite aceste cerinţe, se aplică legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită transportatorul. Părţile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri în conformitate cu art. 3 numai legea ţării în care: se află reşedinţa obişnuită a pasagerului; sau se află reşedinţa obişnuită a transportatorului sau se află sediul administraţiei centrale a transportatorului sau este situat locul de plecare; sau este situat locul de sosire. în cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fără echivoc din ansamblul circumstanţelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată la alin. (1) sau (2), se aplică legea din acea altă ţară [art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I)J.

2. Articolul 4 alin. (1) prima teză din Convenţia de la Roma prevede o normă generală care desemnează legea aplicabilă contractului, în absenţa alegerii de către părţi, însoţită de o prezumţie generală la alin. (2) al acestui articol şi de o prezumţie specială, prevăzută la alin. (4) al articolului menţionat, aplicabilă contractului de transport de mărfuri. Dispoziţiile Convenţiei de la Roma se aplică, în temeiul art. 1, obligaţiilor contractuale în situaţiile în care există un conflict de legi, cu excepţia anumitor materii, enumerate la alin. (2) al aceluiaşi articol. Convenţia de la Roma consacră, la art. 3, principiul autonomiei de voinţă a părţilor.

Astfel, potrivit acestei dispoziţii, contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din condiţiile contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi din acesta. în absenţa alegerii, Convenţia de la Roma prevede un principiu general comun tuturor contractelor în vederea determinării legii aplicabile, însoţit de prezumţii. Astfel, în temeiul art. 4 alin. (1) din această convenţie, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu art. 3, contractul este supus legii ţării cu care acesta prezintă cele mai strânse legături. Cu toate acestea, dacă o parte a contractului poate fi separată de restul contractului şi prezintă o legătură mai strânsă cu o altă ţară, legea acestei alte ţări se va putea aplica, prin excepţie, acestei părţi din contract. Contractele de transport de mărfuri fac obiectul unei prezumţii speciale [Concluziile Av. Gen. Bot din 19.05.2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF)/Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operotions BV, C-l33/08, Culegere 2009].

3. în temeiul art. 4 alin. (4) din Convenţia de la Roma, contractul de transport de mărfuri nu face obiectul prezumţiei de la alin. (2). în cazul unui astfel de contract, dacă ţara în care transportatorul îşi are sediul principal în momentul încheierii contractului este aceeaşi cu cea unde este situat locul de încărcare sau de descărcare sau sediul principal al expeditorului, contractul este prezumat ca având legăturile cele mai strânse cu ţara respectivă. La aplicarea acestui text, contractele pentru curse charter pentru o singură călătorie sau alte contracte sunt considerate contracte de transport de mărfuri dacă au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri. Convenţia de la Roma prevede posibilitatea pentru instanţa naţională de a înlătura prezumţia prevăzută la art. 4 alin. (2), dacă prestaţia caracteristică nu poate fi determinată şi dacă din ansamblul circumstanţelor cauzei reiese că acel contract prezintă legături mai strânse cu o altă ţară. Prin derogare de la art. 2 alin. (2) lit. (b) a doua liniuţă, dar fără a aduce atingere celorlalte prevederi din art. 2-5, orice persoană are dreptul, la căsătorie, la scutirea de taxe menţionată în art. 1 dacă importă, în statul membru în care are intenţia de a-şi stabili domiciliul, proprietatea personală pe care a achiziţionat-o sau care a intrat în posesia sa cu cel puţin 3 luni înainte, cu condiţia ca: un astfel de import să aibă loc într-o perioadă care începe cu 2 luni înainte de data căsătoriei şi se încheie la 4 luni după data căsătoriei; persoana în cauză face dovada că formalităţile preliminare necesare pentru căsătorie au fost începute sau că s-a efectuat căsătoria. De asemenea, scutirea se acordă cu privire la cadourile oferite de obicei cu ocazia unei căsătorii şi care sunt trimise unei persoane cu respectarea condiţiilor menţionate în alin. (1) de persoane cu domiciliul stabil într-un stat membru, altul decât cel în care s-a făcut importul. Scutirea se aplică unor cadouri care nu depăşesc valoarea unitară de 200 ECU. Totuşi, statele membre pot acorda scutiri dacă suma de 200 ECU s-a depăşit, cu condiţia ca valoarea fiecărui cadou să nu depăşească 1.000 ECU. Statele membre pot condiţiona acordarea unei asemenea scutiri de depunerea unei garanţii adecvate, dacă proprietatea este importată înainte de data căsătoriei. Dacă o persoană fizică nu poate face dovada căsătoriei în termen de 4 luni de la data stabilită pentru respectiva căsătorie, taxele sunt scadente la data importului (art. 9, „Importul proprietăţii la căsătorie" din Directiva 83/183/CEE).

4. Alegerea locului de reşedinţă, a sediului central sau a locului de desfăşurare a activităţii furnizorului prestaţiei caracteristice drept locul legii aplicabile contractului poate de asemenea să se explice prin faptul că această lege are avantajul de a fi cea pe care furnizorul acestei prestaţii o poate cunoaşte cu uşurinţă, în special fără barieră lingvistică, şi cea pe aplicarea căreia acesta se poate baza în mod legitim. în plus, chiar prin exercitarea activităţii

sale profesionale, furnizorul prestaţiei caracteristice va fi nevoit să multiplice contractele. Rezultă, aşadar, că este de dorit, pentru motive practice, ca toate contractele pe care le încheie să fie supuse aceleiaşi legi. Prin urmare, alegerea locului de reşedinţă, a sediului central sau a locului de desfăşurare a activităţii furnizorului prestaţiei caracteristice, precum cea a legii aplicabile contractului, pare cea mai adecvată. Un contract care are ca obiect punerea la dispoziţie a unui mijloc de transport pentru expedierea de mărfuri într-o anumită cursă nu se încadrează în domeniul de aplicare a art. 4 alin. (4) din Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale deschisă spre semnare la Roma la 19.06.1980 (Convenţia de la Roma) în cazul în care locul de desfăşurare a activităţii întreprinderii însărcinate cu punerea la dispoziţie a acestui transport este situat într-o altă ţară decât cel în care este situat locul de încărcare sau de descărcare sau sediul principal al cocontractantului. Legea aplicabilă unui astfel de contract, în conformitate cu art. 4 alin. (1) prima teză din Convenţia de la Roma, este cea a ţării cu care acest contract prezintă cele mai strânse legături. Aceste legături pot fi deduse, de exemplu, din faptul că, într-un contract precum cel în cauză în acţiunea principală, cocontractanţii sunt stabiliţi în Ţările de Jos şi locul de încărcare este situat în aceeaşi ţară [Concluziile Av. Gen. Bot din 19.05.2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF)/Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, C-133/08, Culegere 2009].

5. JURISPRUDENŢĂ. Criteriul de legătură prevăzut la art. 4 alin. (4) a doua teză din Convenţia de la Roma din 19.06.1980 privind legea obligaţiilor contractuale nu se aplică unui alt contract pentru curse charter în afara celui pentru o singură călătorie, decât atunci când obiectul principal al contractului nu este simpla punere la dispoziţie a unui mijloc de transport, ci transportul propriu-zis al mărfurilor. Pentru a stabili acest obiect, este necesar să se ia în considerare scopul raportului contractual şi, în consecinţă, ansamblul obligaţiilor părţii care execută prestaţia caracteristică. Or, deşi, în principiu, într-un contract pentru curse charter, proprietarul mijlocului de transport se obligă în principiu să pună la dispoziţia beneficiarului un mijloc de transport, nu este totuşi exclus ca, în anumite cazuri, obligaţiile acestuia să privească deopotrivă transportul propriu-zis al mărfurilor şi ca, prin urmare, contractul respectiv să intre în domeniul de aplicare a art. 4 alin. (4) din Convenţie [C.J.C.E., Hot. din 06.10.2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF)/Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, C-133/08, JOC 282, 21.11.2009].

6. JURISPRUDENŢĂ. Un contract ce are ca obiect o călătorie cu o navă cargou constituie un contract de transport care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare în sensul art. 15 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Pentru a stabili dacă se poate considera că un comerciant, a cărui activitate este prezentată pe pagina sa de internet sau pe cea a unui intermediar, îşi „direcţionează" activitatea către statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul, în sensul art. 15 alin. (1) lit. (c) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, trebuie să se verifice dacă, înainte de încheierea eventuală a unui contract cu consumatorul, rezultă din aceste pagini de internet şi din activitatea globală a comerciantului că acesta din urmă intenţiona să intre în relaţii comerciale cu consumatori domiciliaţi în unul sau mai multe state membre, printre care cel în care este domiciliat acest consumator, în sensul că era dispus să încheie un contract cu aceştia. Următoarele elemente, a căror enumerare nu este exhaustivă, pot constitui indicii care permit să se considere că activitatea comerciantului este direcţionată către statul membru în care este domiciliat consumatorul, şi anume natura internaţională a activităţii, menţionarea unor itinerar» cu punct de plecare în alte state membre pentru a se deplasa la locul în care are sediul comerciantul, utilizarea unei alte limbi sau a unei alte monede decât limba sau moneda utilizate în mod obişnuit în statul membru în care are sediul comerciantul, cu posibilitatea de a rezerva şi
de a confirma rezervarea în această limbă diferită, menţionarea unor coordonate telefonice cu indicarea prefixului internaţional, efectuarea unor cheltuieli pentru un serviciu de referenţiere pe internet în scopul de a facilita accesul consumatorilor domiciliaţi în alte state membre la pagina de internet a comerciantului sau a intermediarului său, utilizarea unui nume de domeniu de prim nivel diferit de cel al statului membru în care are sediul comerciantul şi menţionarea unei clientele internaţionale alcătuite din clienţi domiciliaţi în diferite state membre [C.J.U.E., Hot. din 07.12.2010, Peter Pammer/Reederei Karl Schluter GmbH & Co. KG (C-585/08), şi Hotel Alpenhof GesmbH/Oliver Heller (C-144/09), cauzele conexate C-585/08 şi C-144/09, JO C 55,19.02.2011].

7. JURISPRUDENŢĂ. Articolul 27 din Regulamentul (CEE) nr. 918/83, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 3357/91, nu interzice ca transporturile unice de mărfuri a căror valoare intrinsecă totală depăşeşte valoarea limită prevăzută la art. 27, dar care, considerate în mod individual, au o valoare neglijabilă, să fie admise la scutirea de taxe de import, cu condiţia ca fiecare colet care compune transportul unic să fie adresat individual unui destinatar care se află în Comunitatea Europeană. în această privinţă, împrejurarea că cocontractantul acestor destinatari este el însuşi stabilit în Comunitatea Europeană este irelevantă, din moment ce mărfurile sunt expediate direct dintr-un stat terţ destinatarilor respectivi (C.J.C.E., Hot. din 02.07.2009, Har Vaessen Douane Service BV/Staatssecretaris van Financien, C-7/08, JO C 205, 29.08.2009).

Răspunde