Art. 321 Noul cod civil Noţiune Dispoziţii comune Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor

1. Norma defineşte sintagma de „locuinţa familiei" ca reprezentând locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii. Prin urmare, dacă soţii stau împreună, locuinţa familiei este locuinţa comuna a soţilor. Dimpotrivă, atunci când soţii nu stau împreună, constituie locuinţă a familiei, locuinţa soţului la care se află copiii.

2. în Codul civil de la 1864 nu se prevedea obligativitatea soţilor de a locui împreună, deşi aceasta, în mod normal, constituie o obligaţie de esenţa căsătoriei. Din analiza textelor art. 185*193 C. civ. 1864, Titlul V - „Despre căsătorie".

Citește mai mult

Capitolul V - „Despre obligaţiile ce izvorăsc din căsătorie", se poate observa că nu era inserată o astfel de obligaţie. Odată cu adoptarea Codului familiei a luat naştere obligaţia soţilor de a locui împreună (obligaţia de coabitare), dar această obligaţie nu era prevăzută expres de cod, ci ea rezulta implicit, obligaţia de coabitare fiind mai mult o creaţie a practicii şi a doctrinei decât o expresie a textelor legale [în acest sens, A.A. Banciu p. 32-33).

3. Pentru a considera o locuinţă ca fiind locuinţă de familie este necesară îndeplinirea anumitor condiţii, şi anume: a) să existe o locuinţă a soţilor, fără a avea relevanţă cui aparţine proprietatea; b) imobilul să fie afectat intereselor locative ale familiei.

4. Totodată, numai o singură locuinţă poate avea statut de locuinţă a familiei, chiar dacă soţii sau numai unul dintre aceştia ar deţine mai multe imobile care ar putea primi această destinaţie.

5. Ca atare, în principal, locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor, fără a avea relevanţă dacă aceasta constituie bun comun al soţilor sau bun propriu al unuia dintre aceştia. Numai în subsidiar, atunci când soţii nu au o locuinţă comună, este considerată ca locuinţă a familiei, locuinţa soţului la care se află copiii.

6. Legea permite notarea în cartea funciară a unui imobil ca fiind locuinţă de familie. Această notare se face la cererea oricăruia dintre soţi, indiferent dacă acesta este sau nu proprietar al imobilului. Ca atare, nu interesează regimul matrimonial aplicabil, nu are relevanţă dacă imobilul constituie sau nu bun propriu al soţului care şi-a dat acordul la înscrierea în evidenţele de carte funciară a imobilului ca locuinţă de familie.

7. Faţă de caracterul general al normei alin. (1), care caracterizează locuinţa familiei ca fiind locuinţa comună a soţilor, în mod judicios s-a afirmat că poate constitui locuinţă a familiei şi cea deţinută de unul dintre soţi cu titlu de închiriere sau folosinţă gratuită (comodat) (E. Florian, Protecţia locuinţei familiei pe durata căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, în P.R. nr. 7/2011, p. 52).

8. Locuinţa familiei nu înseamnă neapărat domiciliu, ci este locul unde familia trăieşte efectiv. Nu are relevanţă decât afectaţiunea, destinaţia bunului, nu titlul în baza căruia este deţinut.