Art. 554 Noul cod civil Proprietatea publică Drepturile reale în general
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Drepturile reale în general
Drepturile reale în general
Art. 554
Proprietatea publică
(1) Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
| ← Art. 553 Noul cod civil Proprietatea privată Drepturile reale... | Art. 555 Noul cod civil Conţinutul dreptului de proprietate... → |
|---|
1. Legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenţei unui bun la domeniul public al statului. în lipsa unei atari reglementări, nu se poate atribui bunului natura de bun aparţinând domeniului public al statului, cu toate consecinţele ce derivă din această calificare (C.SJ., s. cont. adm., dec. nr. 3224/2002, în P.R. nr. 3/2004, p. 77).
2. Este adevărat că utilitatea publică a unui bun rezultată din natura sa sau dintr-o dispoziţie specială a legii face ca dreptul subiectiv de proprietate exercitat de stat sau de unitatea administrativ-teritorială asupra
Citește mai mult
bunului să fie un drept de proprietate publică. în aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, există o amenajare de utilitate publică în situaţia în care, prin modul şi măsura în care este realizată, prin destinaţia şi uzul acordat în mod obişnuit, apare ca neîndoielnică folosinţa cu caracter general pe care o asigură colectivităţii. Or, în cauză, nu este dovedit că o astfel de amenajare de utilitate publică există pe terenul în litigiu, instanţa de apel reţinând că pe teren există câteva scrâncioabe. Simpla susţinere că acesta ar fi „loc de joacă pentru copii", fără probarea existenţei unei amenajări afectate unei folosinţe generale în acest sens, nu este în măsură să atragă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către reclamanţi (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 355/2011, în Legis).3. Apartenenţa unui teren, calificat ca fiind „loc de joacă pentru copii", în întregime la domeniul public, cu consecinţele juridice ce ar rezulta din aceasta, ar putea fi acceptată doar atunci când, prin felul şi măsura în care este amenajat, conjugate cu destinaţia şi uzul său obişnuite, apare ca neîndoielnică o atare situaţie a acelui teren (C.A. Cluj, dec. civ. nr. 1733/2001, apud C. Bîrsan, Drepturile reale, p. 83-84, nota 3).
4. în speţă, imobilul revendicat, edificat pe un teren expropriat, este o hală construită în anul 1899 în stilul arhitectonic specific secolului al XlX-lea. Prin concepţie, proiect, executare şi recepţie, un asemenea imobil a fost destinat uzului public, fiind, netăgăduit, bun aparţinând domeniului public, atât sub legea veche, inclusiv sub reglementările adoptate de regimul comunist (care nu au putut schimba natura bunului de a servi uzului public), cât şi sub imperiul legii noi (art. III pct. 2 din anexa la Legea nr. 213/1998). Ca atare, imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, prescrisă faptelor de nesocotire a ordinii publice, un asemenea bun, prin caracterele sale de a fi inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public şi încorporat proprietăţii private a particularilor (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5669/2004).
5. Distincţia de utilitate publică a imobilului în cauză nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care s-a constatat că imobilul a fost preluat fără niciun titlu, în fapt, foştii proprietari fiind deposedaţi în mod abuziv. Dreptul de proprietate al reclamanţilor este protejat de art. 480 şi urm. C. civ. [1864], care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi urmând o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Nerespectarea acestor condiţii de preluare a unui imobil, care sunt reglementate cumulativ, nu poate valida titlul statului prin simpla invocare a unei destinaţii de utilitate publică a imobilului preluat (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1504/2006).
6. Legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenţei unui bun la domeniul public al statului şi, în lipsa unei atari reglementări legale, nu se poate atribui bunului natura de bun domenial, cu toate consecinţele ce derivă din această calificare. Având în vedere că sălile de cinematograf, aflate în patrimoniul cinematografiei naţionale, nu se găsesc în prevederile Constituţiei, ale anexei la Legea organică nr. 213/1998 sau în prevederile altor legi (fiind circumscrise domeniului privat al statului), fără temei se susţine că exceptarea lor de la procedura de vânzare instituită prin ordinul Preşedintelui Oficiului Naţional al Cinematografiei este justificată (C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 3224/2002, în P.R. nr. 3/2004, p. 77-78).
► art. 858 şi urm. NCC;
► art. 136 alin. (3) din Constituţie;
► art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998);
► Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată (M. Of. nr. 765/2002);
► Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998);
► Legea nr. 107/1996 a apelor (M. Of. nr. 244/1996);
► O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (M. Of. nr. 352/2001);
► Legea nr.
Citește mai mult
215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007);► Legea nr. 85/2003 a minelor (M. Of. nr. 197/2003);
► Legea nr. 238/2004 a petrolului (M. Of. nr. 535/2004);
► Legea nr. 351/2004 a gazelor (M. Of. nr. 679/2004):
► Legea nr. 13/2007 a energiei electrice (M. Of. nr. 51/2007).
1. Noul Cod civil face distincţia între dreptul de proprietate şi bunurile asupra cărora poartă, definind atât proprietatea publică (art. 554), cât şi dreptul de proprietate publică (art. 858).
2. Noţiunile de „domeniu public" şi „proprietate publică" sunt echivalente. Cea de domeniu public nu face altceva decât să determine bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică. Dreptul subiectiv este dreptul de proprietate publică ce are ca titulari statul sau unităţile administrativ-teritoriale. Obiectul acestui drept este dat de domeniul public, format din totalitatea bunurilor, determinate potrivit unor criterii legale, ce aparţin subiectelor amintite (C. Bîrsan, Drepturile reale, p. 82; E. Chelaru p. 66-67). Uneori, în doctrină se afirmă că noţiunile de „proprietate publică" şi „domeniu public" sunt „echivalente", ceea ce nu este exact, deoarece se confundă dreptul subiectiv civil (dreptul real de proprietate publică) cu bunurile care constituie obiectul acestui drept. De altfel, astfel cum rezultă, neîndoielnic, din lege, noţiunea de domeniu evocă ideea de totalitate a bunurilor care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. în această ordine de idei, domeniul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, în funcţie de natura sau destinaţia bunurilor care îl compun, se divide, la rândul său, în domeniu public şi domeniu privat, aflate în proprietate publică sau privată, după caz (M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, p. 5). Pentru punctul de vedere că „proprietate publică" şi „drept de proprietate publică" sunt sinonime, fiind utilizate şi în prezent - în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă - cu acelaşi înţeles, C.S. Sâraru, Discuţii referitoare la reglementarea proprietăţii publice în noul Cod civil, în Dreptul nr. 11/2010, p. 96.
3. Pentru a defini proprietatea publică, art. 554 alin. (1) NCC utilizează criteriile impuse prin Legea nr. 213/1998 (intitulată în prezent Legea privind bunurile proprietate publică). Pentru a evita o dublă reglementare, Legea nr. 71/2011 a abrogat mai multe texte din Legea nr. 213/1998, printre care şi art. 1 prin care se definea proprietatea publică.
4. Proprietatea publică se distinge prin două elemente: titularii şi natura bunurilor. Cele două elemente distinctive ale proprietăţii publice sunt evidenţiate şi în definiţia dreptului de proprietate publică (art. 858 NCC).
5. Proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale (art. 554 alin. (1) şi art. 858 NCC].
6. Apartenenţa unui bun, proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, la domeniul public se determină prin două criterii: natura bunului sau declaraţia legii. Formează obiectul dreptului de proprietate publică doar bunurile care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public. „Bunurile de «uz public» sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt de folosinţă generală, cum ar fi: pieţele, podurile, drumurile, statuile, grupurile statuare, monumentele publice etc. La aceste bunuri au acces toţi membrii societăţii. Bunurile de «interes public» sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru desfăşurarea unor activităţi care interesează întreaga societate sau o anumită colectivitate, fără a avea acces la folosinţa lor concretă şi nemijlocită orice persoană sau toate persoanele, cum sunt: dotările tehnico-edilitare, clădirile şcolilor şi spitalelor" (L. Pop, L.M. Harosa p. 125; în acelaşi sens, şi M. Nicolae, loc. cit., p. 8).
7. Dispoziţiile art. 554 alin. (1) NCC privitoare la bunurile care formează proprietatea publică se vor completa cu cele din art. 136 alin. (3) din Constituţie, precum şi cu cele din legi speciale (a se vedea legislaţia conexă), în special cu Legea nr. 213/1998 care, în anexele sale, enumeră bunurile care constituie obiect al dreptului de proprietate publică. Referirea la „declaraţia legii" face trimitere la dispoziţiile exprese din Constituţie (art. 136), din noul Cod civil (art. 859), din Legea nr. 213/1998 şi din alte acte normative care prevăd categorii de bunuri care constituie obiectul proprietăţii publice (a se vedea legislaţia conexă indicată).
8. Bunurile prevăzute în art. 554 alin. (1) NCC devin proprietatea publică a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale doar dacă ele au fost legal dobândite. Textul art. 554 alin. (1) trebuie coroborat cu art. 863 NCC referitor la cazurile de dobândire şi cu legislaţia specială care reglementează dobândirea dreptului de proprietate publică. Un bun este legal dobândit dacă trecerea lui în proprietatea publică s-a făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare.
9. Bunurile preluate de stat nelegal, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului [art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998]. Calea acţiunii în revendicare este deschisă şi bunurilor preluate nelegal (fără titlu valabil) de unitatea administrativ-teritorială. Prin „titlu" ar trebui să înţelegem orice act sau fapt juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, în conformitate cu Constituţia în vigoare la acea dată, cu tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării bunurilor de către stat (I. Adam p. 325).
10. Codul civil face distincţie între bunurile proprietate publică exclusivă (art. 859) şi cele care sunt proprietate publică neexclusivă. Clasificarea prezintă importanţă în ceea ce priveşte posibilitatea trecerii unui bun din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers [art. 860 alin. (3)].
11. Articolul 554 alin. (2) NCC consacră caracterul de drept comun al dispoziţiilor aplicabile dreptului de proprietate privată, acestea fiind aplicabile şi în cazul dreptului de proprietate publică, „în măsura în care sunt compatibile cu acestea din urmă". Nici art. 554, nici alte texte de lege nu oferă criterii pentru stabilirea compatibilităţii între normele care reglementează dreptul de proprietate privată şi dreptul de proprietate publică. „Regimul juridic al dreptului de proprietate privată este unul de drept comun, în timp ce regimul juridic al dreptului de proprietate publică este unul de excepţie. în măsura în care nu există dispoziţii derogatorii exprese, regimul juridic al dreptului de proprietate publică se completează cu regimul de drept comun al dreptului de proprietate privată. Această idee trebuie să fie însă înţeleasă cu multă circumspecţie, astfel încât să se evite pericolul de a aplica dispoziţii legale de drept comun acolo unde dreptul de proprietate publică are un regim derogatoriu expres sau acolo unde, prin natura şi finalitatea lui, acest regim derogatoriu exclude aplicarea unor dispoziţii legale de drept comun" (V. Stoica, Drepturile reale 2009, p. 94).
Articolul se coroborează cu art. 136 din Constituţia României şi cu Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică.