Art. 864 Noul cod civil Stingerea dreptului de proprietate publică Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 864
Stingerea dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
| ← Art. 863 Noul cod civil Cazurile de dobândire a dreptului de... | Art. 865 Noul cod civil Apărarea dreptului de proprietate... → |
|---|
1. Condiţia esenţială de validitate a actului administrativ prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul staţiunilor de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operaţiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare, impunându-se îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin
Citește mai mult
Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul ca trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noţiunea „în condiţiile legii" trebuie raportată la dispoziţiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 şi, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului. Sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută. Ca atare, nu se poate recunoaşte comisiei judeţene competenţa de a dispune trecerea din domeniul publicîn domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul staţiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce priveşte competenţa exercitării atribuţiilor stabilite de Legea nr. 213/1998. Constatarea trecerii terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a comisiei judeţene reprezintă o operaţiune ulterioară, de confirmare şi atestare a dezafectării din domeniul public, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului. Ca atare, se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalităţile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea staţiunii de cercetare (I.C.C.J., compl. RIL, dec. nr. 23/2011, M. Of. nr. 791/2011).2. Clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând Patrimoniului Cultural Naţional este o prerogativă ce aparţine ministrului culturii şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii, iar nu instanţei de judecată (C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 352/2003).
Legislaţie conexă: art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998).
1. Specifică domeniului public natural, încetarea regimului domenial pe cale naturală este simetric inversă modalităţii de încorporare. Astfel, în acest caz, autoritatea competentă se va mărgini la constatarea unei situaţii de fapt: dispariţia fenomenelor naturale care au justificat încorporarea în domeniul
Citește mai mult
public. Ca exemple, retragerea mării şi formarea unui nou litoral, schimbarea cursului (albiei) unui râu navigabil etc. Mai exact, într-o asemenea situaţie, dependinţa domenială este dezafectată printr-un fapt al naturii. în mod formal însă, el poate rămâne în domeniul public, întrucât, cândva, printr-un act administrativ, a fost clasat ca atare. Constatând însă intervenţia fenomenului natural, administraţiei nu îi mai rămâne decât să îl declaseze printr-un act contrar celui de clasare. Iar refuzul de a o face poate fi cenzurat de către instanţa de contencios administrativ la cererea oricărei persoane interesate (Ov. Podaru nr. 46, p. 61).2. în ceea ce priveşte domeniul public artificial, dezafectarea reprezintă un fapt material prin care un bun îşi pierde utilitatea publică, pe când declasarea este actul juridic - formal -prin care autoritatea competentă decide sau constată, după caz, că bunul în cauză nu mai serveşte utilităţii publice căreia îi fusese afectat. Mai întâi trebuie să remarcăm o asimetrie, semnalată şi de doctrina franceză: referitor la domeniul public artificial, pentru ca un bun să iasă din domeniul public, sunt necesare atât dezafectarea de fapt, cât şi declasarea de drept, chiar dacă bunul în cauză nu a fost clasat formal, dar a fost afectat în fapt. Aceasta reprezintă o regulă protectoare a domeniului public. De aceea, o declasare fără dezafectare va fi lipsită de efecte. Dar la fel se va întâmpla şi cu o simplă dezafectare de fapt, dar numai dacă aceasta este contrară interesului public. în fine, va fi ilegală şi declasarea intermediară, adică situaţia unui bun căruia i se schimbă afectaţiunea. Astfel, va trebui să se considere că regimul domenial nu a lipsit niciun moment între dezafectarea de vechea utilitate publică şi reafectarea la noua utilitate publică. Consecinţa cea mai importantă a acestei duble condiţii este următoarea: vânzarea unui bun domenial declasat, dar nedezafectat în fapt, este nulă. Aceeaşi soartă o va avea şi vânzarea unui bun dezafectat, dar încă clasat ca bun domenial, cu excepţia situaţiei în care se poate proba cu uşurinţă faptul că dezafectarea s-a făcut în interes public (sau, mai exact, pentru că nu a mai rămas niciun interes public care să merite ca bunul să fie inalienabil), iar lipsa declasării este o simplă omisiune a administraţiei (Ov. Podaru nr. 47, p. 61-62).
3. în principiu, pieirea materiala a bunului domenial, ca modalitate de încetare a domenialităţii, este aplicabilă domeniului public artificial şi îndeosebi bunurilor mobile, de exemplu, pieirea unor tablouri sau biblioteci publice în urma unor incendii etc. Deşi, în acest caz, pentru încetarea regimului domenial nu este necesar un act formal de declasare (sau, mai exact, de constatare a dispariţiei materiale a bunului), în practică el va fi întocmit din raţiuni financiar-contabile (Ov. Podaru nr. 48, p. 62).
4. încetarea domenialităţii ca urmare a pierderii proprietăţii publice pare imposibilă, de vreme ce bunurile domeniale sunt inalienabile şi imprescriptibile. Totuşi, este vorba de situaţiile în care, dintr-o cauză anterioară intervenirii regimului domenial (evicţiune, de pildă), statul sau unitatea administrativ-teritorială pierde proprietatea asupra bunului. Ipotezele sunt rare, însă ele există: nulitatea unei vânzări făcute statului de către doi particulari care fuseseră în eroare cu privire la autorul tabloului obiect al contractului (error in substantiam), revocarea unui legat având ca obiect o colecţie de artă pe motiv că legatarul (instituţie publică) nu şi-a îndeplinit sarcinile. O ipoteză interesantă legată de această problematică este reglementată şi de art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie". Aşadar, principiul, extrem de coerent exprimat, este acelaşi: un bun imobil poate fi considerat ca aparţinând domeniului public numai dacă titlul statului este neviciat; în caz contrar, afectaţiunea (şi consecinţa sa, inalienabilitatea) nu poate „salva" bunul de la retrocedare. Ca excepţie, pentru anumite categorii de bunuri, prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, afectaţiunea actuală a bunului îl salvează de la revendicare, chiar dacă titlul statului este viciat. Este însă o situaţie de excepţie, care are şi raţiuni de ordin istoric şi social: pentru că nu ar fi de conceput ca o preluare abuzivă a statului român, realizată după 22 decembrie 1989, să poată constitui în prezent izvor de proprietate publică, chiar dacă, între timp, imobilul în cauză a fost afectat unei utilităţi publice (Ov. Podaru nr. 49, p. 62-64).