Art. 865 Noul cod civil Apărarea dreptului de proprietate publică Dispoziţii generale

Art. 865

Apărarea dreptului de proprietate publică

(1) Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului.

(2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi:

a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică;

b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

(3) Dispoziţiile art. 563 se aplică în mod corespunzător.

Comentarii despre Art. 865 Noul cod civil Apărarea dreptului de proprietate publică Dispoziţii generale

nelson denisa 27.01.2014

1. Deşi la o primă vedere textul conţine o prevedere banală, în realitate acesta instituie o regulă domenială care delimitează net proprietatea publică de cea privată: spre deosebire de ultima, apărarea în justiţie a proprietăţii publice constituie nu doar un drept, ci şi o obligaţie. Tocmai de aceea: a) proprietarul (statul, reprezentat de Guvernul României, judeţul, reprezentat de consiliul judeţean, care, la rândul său, dă mandat preşedintelui său, respectiv comuna, oraşul, municipiul, reprezentat de consiliul local, care dă mandat primarului) este obligat, atunci când este cazul, să

Citește mai mult

introducă o acţiune în revendicare ori posesorie etc.;

b) titularii drepturilor reale administrative sunt obligaţi să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, atunci când în discuţie este însuşi dreptul de proprietate asupra bunului domenial (art. 64 CPC, utilizând sintagma „va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul", instituie doar o facultate, nu o obligaţie în acest sens).

2. De regulă, titularul proprietăţii publice nu apelează la mijloacele specifice dreptului civil decât în situaţii limită (proprietatea este extrem de controversată şi, prin urmare, însăşi domenialitatea publică este pusă sub semnul întrebării), pentru că, de regulă, acesta are la dispoziţie alte mijloace, mult mai eficiente, specifice dreptului public (regimului de putere publică). Pare astfel cel puţin bizar ca o autoritate publică să formuleze, bunăoară, acţiune în revendicare, apelând astfel la forţa de constrângere a statului (exercitată de justiţie), atâta timp cât ea însăşi dispune de această forţă coercitivă. Bunăoară, dacă un particular ar ocupa abuziv o porţiune dintr-un drum public, pretinzând că este proprietatea sa, acţiunea în revendicare formulată de titularul dreptului de proprietate publică ar fi în primul rând ineficace raportat la interesul public care trebuie satisfăcut imediat (să ne imaginăm că pe drumul public în cauză nu s-ar mai putea circula timp de câţiva ani, pe durata procesului); dar ar fi probabil ultimul remediu la care autoritatea publică ar apela, dat fiind faptul că ea are posibilitatea de a-şi restabili ea însăşi dreptul încălcat, apelând la mijloace specifice dreptului contravenţional sau, uneori, chiar dreptului penal.

3. Instanţa competentă să judece acţiunile în revendicare ori acţiunile posesorii este instanţa de drept comun (iar nu cea de contencios administrativ), chiar dacă ideea de proprietate publică ne-ar îndemna să credem contrariul. în realitate, criteriul după care ar trebui realizat partajul de competenţă între cele două instanţe ar fi unul mult mai subtil: mai întâi ar trebui stabilit dacă un anumit litigiu are ca obiect însăşi ideea de proprietate sau numai exerciţiul regimului domenial. în prima situaţie (de exemplu, o acţiune în revendicare, indiferent dacă administraţia este reclamant ori pârât), competentă să soluţioneze un asemenea litigiu este instanţa de drept comun, întrucât, neexistând diferenţă de natură juridică între cele două tipuri de proprietate (ci numai de regim juridic), logic este ca una şi aceeaşi instanţă să soluţioneze acest tip de litigii. Numai în situaţia în care obiectul litigiului îl reprezintă exercitarea regimului domenial de către administraţie (posibil, cu exces de putere), particularul lezat (de regulă o persoană care pretinde un anumit drept, precar, asupra domeniului public) se va adresa instanţei de contencios administrativ.

4. Referitor la „aplicarea corespunzătoare" a prevederilor art. 563 NCC (acţiunea în revendicare), o singură precizare se impune: prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile, căci buna-credinţă nu poate conduce la dobândirea proprietăţii (private) asupra unui bun din domeniul public, pentru că i se opune expres litera art. 861 alin. (2) NCC.

Răspunde