Art. 928 Noul cod civil Uzucapiunea şi dobândirea fructelor Dispoziţii generale Efectele posesiei

JURISPRUDENŢĂ

1. Existenţa unui termen de prescripţie de 12 ani în cazul acţiunilor în revendicarea terenurilor urmăreşte un scop legitim de interes general, fiind justificată pentru asigurarea securităţii juridice, protejarea potenţialilor pârâţi de pretenţiile prescrise care ar putea fi dificil de contracarat şi prevenirea nedreptăţii care ar putea apărea dacă se solicită instanţelor să hotărască cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat pe baza probelor care ar fi putut să devină nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului. Un mare număr de state membre dispune

Citește mai mult

de o anumită formă de mecanism pentru transferarea titlului în conformitate cu principiile similare prescripţiei achizitive din sistemele de common law şi un astfel de transfer este realizat fără plata unei despăgubiri proprietarului iniţial. Există un interes general atât în ceea ce priveşte însuşi termenul de prescripţie, cât şi în ceea ce priveşte anularea titlului la împlinirea termenului şi recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea posesorului. Ingerinţa în bunurile proprietarului constituie o reglementare a folosinţei bunurilor, şi nu o lipsire de bunuri, jurisprudenţă privind despăgubirea pentru lipsirea de bunuri nu este direct aplicabilă, iar, dacă s-ar impune o despăgubire pentru situaţia determinată de partea care nu a reuşit să respecte un termen de prescripţie, s-ar ajunge la o contradicţie cu însuşi conceptul de termen de prescripţie, al cărui scop este de a încuraja securitatea juridică prin împiedicarea unei părţi de a promova o acţiune după o anumită dată. împrejurarea că posesorul dobândeşte în proprietate imobilul de valoare considerabilă nu este de natură să rupă justul echilibru între cerinţele de interes general şi interesul indivizilor în cauză [C.E.D.O., J.A. Pye (Oxford) Ltd. c. Regatului Unit, 30 august 2007). Notă. în data de 15 noiembrie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând o plângere formulată de companiile J.A. Pye (Oxford) Ltd. şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord [Hotărârea din 15 noiembrie 2005, cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd. c. Regatului Unit (rezumat), în C.J. nr. 1/2006, p. 45-46], a decis, cu patru voturi contra trei, că legislaţia britanică referitoare la prescripţia achizitivă încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Hotărârea Camerei din 15 noiembrie 2005 a fost atacată cu recurs de Guvernul Regatului Unit, iar prin Hotărârea din 30 august 2007, adoptată de Marea Cameră cu o majoritate de zece voturi la şapte, s-a admis recursul şi s-a stabilit că în cauză nu a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului (I. Ninu, Uzucapiunea şi accesiunea imobiliară. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 246).

2. Din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel, chiar dacă a acceptat teza potrivit căreia prescripţia achizitivă poate fi invocată pentru prima oară în faţa instanţei de apel pe cale de excepţie, acest motiv de apel a fost înlăturat pe considerentul că dovezile administrate în cauză nu demonstrează faptul că pârâta-apelantă ar fi exercitat asupra terenului din litigiu, în suprafaţă de 204 mp, o posesie utilă care să-i permită dobândirea dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune. Această dovadă nici nu putea fi produsă, câtă vreme instanţa a respins în mod nejustificat probaţiunea testimonială prin care se tindea a se face dovada unei anumite stări de fapt (C.A. Oradea, dec. civ. nr. 668/2006, în B.J. 2006, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 27-28).

3. Existenţa unei vânzări-cumpărări - ca de altfel a oricărui alt act translativ de proprietate -exclude posibilitatea dobândirii bunului prin uzucapiune, el dobândindu-se prin efectul convenţiei, în situaţiile în care, din orice motive, convenţia respectivă este neeficientă din punct de vedere juridic, posesorul cu care s-a încheiat actul respectiv poate invoca prescripţia achizitivă - printr-o posesie de 30 de ani - împotriva titularului dreptului de proprietate (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 628/1982, apud D. Gherasim nr. 89, p. 95, inclusiv nota 1).

4. Cel căruia i s-a recunoscut un drept de retenţie pentru garantarea creanţei sale nu poate fi considerat posesor de bună-credinţă, deoarece nu deţine bunul în baza unui titlu translativ de proprietate, situaţie în care nu este îndreptăţit să culeagă fructele bunului (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1072/1972, în C.D. 1972, p. 88-90).

5. Dreptul de retenţie constituie un mijloc de apărare, pe baza căruia deţinătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv. De aici rezultă că acest drept nu poate fi acordat de instanţă din oficiu (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 377/1973, în I.C. Mihuţă, Repertoriu 1969-1975, nr. 153, p. 119).

6. în cazul în care convenţia privitoare la transmiterea proprietăţii unui bun este lovită de nulitate pentru oricare motiv prevăzut de lege, pronunţarea nulităţii nu produce nicio consecinţă în ceea ce priveşte reţinerea fructelor culese de cumpărător, căruia vânzătorul i-a predat în folosinţă tocmai pentru a culege fructele. Situaţia este similară, cu privire la fructe, şi în ipoteza în care operează rezoluţiunea convenţiei şi are loc restabilirea situaţiei anterioare, adică restituirea preţului de către vânzător (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1323/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 54).

7. Pentru dobândirea fructelor este suficient ca posesorul să fi avut numai credinţa în existenţa titlului de proprietate, chiar dacă acest titlu nu a existat în realitate, deoarece, în această materie, justul titlu este numai un element al bunei-credinţe, şi nu o condiţie de sine stătătoare, ca în cazul uzucapiunii de scurtă durată (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1328/1961, în I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 174).

8. Posesorul de bună-credinţă trebuie să restituie fructele către proprietarul care revendică lucrul cu începere de la data chemării în judecată promovate de acesta din urmă. Nu este deci permisă stabilirea datei pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra revendicării ca punct de plecare în calcularea momentului de la care pârâtul datorează contravaloarea fructelor, motivându-se că până la data respectivei pronunţări acesta din urmă a fost de bună-credinţă, apreciind că bunul îi aparţine (Civ. 3e, 28juin 1983, Bull. civ. lll, nr. 148, în Code civil 2003, Ed. Dolloz, Paris, 2003, p. 575).

9. Proprietarul unui lucru fiind, ca regulă generală, în termenii art. 547 şi 548 (C. civ. fr. -n.n.), proprietar, pe calea accesiunii, asupra fructelor naturale şi civile, în schimbul restituirii cheltuielilor efectuate de un terţ pentru perceperea acestor fructe, art. 549 prevede o excepţie de la această regulă, statuând că simplul posesor dobândeşte fructele în proprietate în cazul în care este de bună-credinţă. în consecinţă, atunci când posesorul este de rea-credinţă, proprietarul nu poate pretinde restituirea fructelor decât în schimbul rambursării cheltuielilor făcute de acest terţ pentru perceperea fructelor respective (Civ. 3e, 5 jull. 1978, Bull. civ. lll, nr. 281, în Code civil 2003, p. 575).

10. Invocarea unui act de vânzare-cumpărare a unui bun imobil exclude dobândirea prin uzucapiune, deoarece, uzucapiunea fiind un mod originar de dobândire a proprietăţii, transmiterea dreptului de proprietate pe acest temei poate avea loc numai când proprietarul anterior nu şi-a manifestat voinţa de a-şi transmite dreptul. în ceea ce-l priveşte pe chiriaş, acesta, exercitând o posesie precară, nu poate dobândi proprietatea prin uzucapiune, cât timp exercită posesia ca locatar, şi nu ca proprietar (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1518/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 57).