Art. 929 Noul cod civil Bunurile care nu pot fi uzucapate Dispoziţii generale Efectele posesiei

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1844. Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ (C. civ. 476, 963,1310)".

Legislaţie conexă:
► art. 554, art. 861 NCC;
► art. 3 alin. (1), art. 136 alin. (4) din Constituţie;
► art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998);
► art. 120 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007);
► art. 2260 (fost art. 2226) C. civ. fr.

1. Faţă

Citește mai mult

de formularea utilizată de legiuitor („Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile" - s.n.), apreciem că se instituie practic drept caz de întrerupere a uzucapiunii declararea prin lege a inalienabilităţii bunului ulterior intrării în posesia acestuia de către uzucapant. în condiţiile în care, în urma declarării bunului în cauză ca inalienabil printr-o dispoziţie legală, nu se produce în mod automat şi o deposedare a stăpânului său, care va continua - cel mai probabil - să exercite acte materiale specifice elementului corpus, rezultă că elementul animus va fi cel deficient în realizarea unei posesii utile (deoarece, independent de resorturile interne ale uzucapantului şi determinarea de care dă dovadă acesta, în plan subiectiv, prin exercitarea actelor sale de stăpânire, conduita sa trebuie să se manifeste în limitele stabilite prin legislaţia în vigoare). în acest context, considerăm că un asemenea efect întreruptiv se va produce - cel puţin în materie imobiliară - chiar şi în ipoteza în care declararea prin lege a bunului ca inalienabil survine în timp la un moment ulterior împlinirii termenului de uzucapiune, dar mai înainte ca posesorul să îşi fi înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate ori a dezmembrământului pe care l-a uzucapat [conform art. 930 alin. (1)]. Avem în vedere efectul imediat al dispoziţiilor legale ce declară o atare inalienabilitate, aceasta şi prin raportare la dispoziţiile art. 930 alin. (2) („în toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său (...) chiar după împlinirea termenului de uzucapiune"). într-o atare ipoteză, efectul întreruptiv se va produce - apreciem - de la data intrării în vigoare a actului normativ evocat, fără a mai fi condiţionat (în timp) de o cerere ulterioară de înregistrare în cartea funciară a dreptului de proprietate publică astfel consacrat. în schimb, dacă declararea prin lege a unui bun ca inalienabil survine după ce uzucapantul a înregistrat [în condiţiile art. 930 alin. (2)) o cerere de înscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate imobiliară ori a dezmembrământului pe care l-a uzucapat, cel mai probabil conflictul juridic astfel născut se va rezolva pe calea unei proceduri de expropriere ori prin plata unor despăgubiri, fie potrivit dreptului comun, fie potrivit actului normativ de declarare a inalienabilităţii bunului, în măsura în care el va cuprinde prevederi speciale, derogatorii în acest sens. Se naşte însă întrebarea: care va fi situaţia juridică a posesorului unui imobil, atunci când declararea prin lege a inalienabilităţii survine în timp la foarte scurtă vreme după împlinirea termenului uzucapiunii, dar mai înainte de înregistrarea unei cereri de înscriere în cartea funciară potrivit art. 930 alin. (2), în condiţiile în care uzucapantul s-a manifestat în mod diligent şi a iniţiat procedurile legale de recunoaştere a dreptului uzucapat, dar, din pricina intervalului de timp (inerent) pe care îl presupun acestea, se vede pus în situaţia de a-l pierde irevocabil? în termeni oarecum diferiţi, dar vizând aceeaşi problemă, „încetineala" justiţiei ori a autorităţilor statului (avem în vedere, spre exemplu, demersurile pe care trebuie să le iniţieze uzucapantul potenţial reclamant în vederea preconstituirii probelor sale - dovada plăţii unor impozite, extrase ori adeverinţe de publicitate imobiliară, duplicate eliberate după anumite înscrisuri aflate în evidenţele oficiale ale diferitelor autorităţi, efectuarea unor schiţe de cadastru etc.) poate ajunge să fie imputată posesorului, cu toate că acesta îndeplineşte condiţiile legale (până în acel moment) pentru a i se recunoaşte dreptul său subiectiv, având în acest sens o „speranţă legitimă" (în înţelesul unei terminologii consacrate în materie de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Aceasta, întrucât, în mod concret, odată survenită declararea prin lege a inalienabilităţii bunului, mai înainte de înregistrarea de către uzucapant a unei cereri de înscriere în cartea funciară în condiţiile art. 930 alin. (2) a dreptului său imobiliar, îşi va vedea diminuat patrimoniul său fără însă a i se putea reţine vreo culpă în exercitarea diligenţelor sale pentru recunoaşterea dreptului (ar fi absurd să se extindă limitele prevederii sale până într-atât încât să i se pretindă să iniţieze asemenea demersuri şi să avanseze cheltuielile pe care acestea le presupun din vreme, mai înainte de împlinirea termenului uzucapiunii, în considerarea unui optimism prezumat). Apreciem din această perspectivă că, tocmai pentru a preîntâmpina producerea unor situaţii, ar fi de dorit ca în însuşi actul normativ de declarare a inalienabilităţii imobilului să fie cuprinse şi reglementări cu caracter special în materie. în ce priveşte bunurile mobile, faţă de prevederile art. 939 NCC, considerăm că, în măsura în care declararea bunului ca inalienabil survine după împlinirea termenului uzucapiunii mobiliare (şi, implicit, a celorlalte condiţii legale de admisibilitate), dreptul posesorului s-a născut în mod valabil şi se bucură de ocrotirea prevederilor normative în vigoare, astfel încât orice privare a uzucapantului de bunul în cauză se va putea realiza doar cu respectarea legislaţiei în materie.

2. Pot fi dobândite prin uzucapiune numai bunurile imobile care se află în proprietate privată, indiferent că titularul dreptului de proprietate este statul, o unitate administrativ-teritorială, o regie autonomă, societate comercială cu capital de stat, mixt sau particular ori persoanele fizice. Nu pot fi dobândite pe această cale bunurile imobile care fac parte din domeniul public naţional şi din domeniul public local, fiind scoase din circuitul civil general (L Pop p. 230).

3. Dintre elementele care conturează domeniul general de aplicaţie al uzucapiunii, redactorii Codului civil au reţinut doar inalienabilitatea. Altfel spus, bunurile inalienabile nu pot fi uzucapate. Textul are în vedere atât bunurile din domeniul public, cât şi bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată, în măsura în care acestea au fost declarate prin lege inalienabile. în plus, în ultimul caz, inalienabilitatea intervenită ulterior începerii posesiei are şi semnificaţia unei cauze naturale de întrerupere a prescripţiei achizitive (V. Stoica voi. II, nr. 354, p. 484-485).

4. Prin uzucapiune pot fi dobândite numai bunurile aflate în circuitul civil, cu condiţia să nu fi fost declarate inalienabile prin voinţa legiuitorului; dar dacă bunul formează doar obiectul unei clauze convenţionale de inalienabilitate, el rămâne în sfera de aplicare a uzucapiunii. în schimb, bunurile scoase din circuitul civil, întrucât nu sunt susceptibile de apropriere privată sub nicio formă şi pe nicio cale, nu pot fi dobândite prin uzucapiune (T. Dârjan p. 54).

5. Este posibil ca legiuitorul să declare că anumite bunuri, deşi sunt obiect al dreptului de proprietate privată, nu sunt susceptibile de dobândire prin uzucapiune, adică sunt imprescriptibile sub aspect achizitiv. Nu trebuie uitat că uzucapiunea operează împotriva voinţei titularului dreptului de proprietate privată, altfel spus, este o ştirbire a acestui drept. Fiind vorba de raporturi pe orizontală, iar nu de raporturi pe verticală, i se recunoaşte legiuitorului posibilitatea de a aduce, prin lege organică, anumite restrângeri dreptului de proprietate privată, cum se întâmplă nu numai în cazul uzucapiunii, ci şi în cazul accesiunii, fără a se încălca în vreun fel dispoziţiile art. 44 din Constituţie, în forma revizuită. Cu atât mai mult legiuitorul poate să înlăture sau să diminueze una sau alta dintre aceste restrângeri, fie cu caracter general, fie numai cu privire la anumite bunuri (V. Stoica voi. II, nr. 344, p. 445).

6. Să presupunem ca un posesor posedă un imobil în mod util pentru a-l prescrie, conform legilor în vigoare. însă în cursul prescripţiei intervine o lege, care declară acel imobil sau categoria de bunuri din care imobilul face parte imprescriptibile. în acest caz, prescripţia se află întreruptă şi posesia încetează de a mai putea conduce la uzucapiune. De fapt, aici este mai mult decât un caz de întrerupere; este un caz de suprimare radicală a oricărei posibilităţi de uzucapiune, prezentă sau viitoare. într-adevăr, în caz de întrerupere propriu-zisă, posesorul poate începe o nouă posesie utilă, dacă păstrează sau recapătă posesia; dimpotrivă, în cazul când un bun este declarat imprescriptibil de lege, nu mai este posibilă nici măcar o posesie utilă viitoare, deoarece nicio posesie nu mai poate conduce la uzucapiune. Declaraţia legală de imprescriptibilitate are deci drept efect încetarea tuturor prescripţiilor în curs, căci prescripţiile în curs nu constituie decât consecinţe viitoare în ceea ce priveşte dobândirea proprietăţii şi o lege nouă nu se poate atinge de prescripţiile deja împlinite, fără a fi retroactivă, căci prescripţiile împlinite reprezintă drepturi definitiv câştigate, şi suprimarea lor ar echivala cu o expropriere sau cu o confiscare (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâldnescu, Al. Băicoianu voi II, nr. 359, p. 154).