Art. 1095 Noul Cod de Procedură Civilă Condiţiile recunoaşterii Recunoaşterea hotărârilor străine
| Comentarii |
|
Recunoaşterea hotărârilor străine
Art. 1095
Condiţiile recunoaşterii
(1) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.094 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii;
c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
(2) Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părţii în cauză i-a fost înmânată în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
(3) Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană.
| ← Art. 1094 Noul Cod de Procedură Civilă Recunoaşterea de plin... | Art. 1096 Noul Cod de Procedură Civilă Motivele de refuz al... → |
|---|
însă, odată recunoscută, hotărârea străină beneficiază de autoritate de lucru judecat potrivit lex fori, respectiv art. 430-432 NCPC. în acest sens este şi art. 54 din Tratatul bilateral de asistenţă judiciară încheiat cu Republica Moldova.
Interesant de examinat este şi
Citește mai mult
aspectul referitor la beneficiul provizoriu de autoritate de lucru judecat. Poate dobândi o hotărâre străină care se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie acelaşi efect în România? Trebuie precizat din capul locului că acest aspect se deosebeşte de cel al recunoaşterii parţiale sau totale a hotărârii. Fiind destul de evident că este exclusă dobândirea autorităţii depline de lucru judecat, suntem de părere că nici cea provizorie nu poate fi acordată. Dacă, potrivit art. 430 alin. (4), hotărârea care este supusă apelului sau recursului are autoritate de lucru judecat provizorie, un motiv de refuz al recunoaşterii îl constituie posibilitatea exercitării unor căi de atac împotriva hotărârii străine. Cel puţin în acest caz, răspunsul este, aşadar, negativ.Tot în legătură cu autoritatea de lucru judecat se poate vorbi despre opozabilitatea hotărârii străine, efect de mare importanţă în legătură cu hotărârile pronunţate în materie necontencioasă. Aşa cum s-a arătat în doctrină, acest efect se produce de iure, ceea ce nu exclude însă posibilitatea exercitării unui control de regularitate internaţională asupra hotărârii, la cererea terţului interesat.
2. Condiţii privind recunoaşterea
2.1. Hotărârea sâ fie definitivă. O primă condiţie pentru recunoaşterea unei hotărâri reclamă ca aceasta să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată. Alte legislaţii, cum este cea belgiană, nu mai reţin în mod expres această condiţie, însă ea reiese din alte dispoziţii.
Dovada caracterului definitiv al hotărârii poate rezulta din înscrisuri şi/sau din anumite circumstanţe. Astfel, hotărârea poate purta menţiunea caracterului definitiv. De asemenea, ea poate decurge dintr-un certificat care atestă faptul că nu a fost atacată în termenul legal. însă ea poate să reiasă şi din susţinerea părţii care nu a fost legal citată, potrivit alin. (3), sau chiar din prevederile unui text de lege străin adus în faţa instanţei. Dacă în privinţa caracterului executoriu al hotărârii străine există o obligaţie expresă de dovadă, nu acelaşi lucru este şi în privinţa caracterului definitiv.
Ne putem întreba dacă această condiţie trebuie reţinută distinct în continuare, ţinând cont de faptul că aspectul care interesează cel mai mult - imposibilitatea exercitării unei căi de atac - este înscris şi el în mod expres. înclinăm spre un răspuns afirmativ.
în cazurile expres prevăzute, cum este cel din art. 51 lit. a) teza a ll-a din Tratatul bilateral de asistenţă juridică cu Republica Moldova, sunt recunoscute şi hotărârile provizorii pronunţate în materia obligaţiei de întreţinere, dacă sunt executorii în statul de origine.
2.2. Instanţa să fi fost competenta. Cu ocazia stabilirii competenţelor jurisdicţionale ale propriilor instanţe, fiecare stat trebuie să aibă în vedere posibilitatea recunoaşterii hotărârilor naţionale în străinătate, mai ales în statele cu care nu există un cadru convenţional. Aceasta cu precădere în cazul în care competenţa este una atrasă forţat, fără prea multe puncte de legătură. Necesitatea acestei preocupări rezidă din faptul că, de regulă, în statul de recunoaştere are loc o verificare a competenţei statului de pronunţare, denumită şi competenţa indirecta.
Instanţele române sunt obligate să întreprindă aceeaşi verificare în legătură cu competenţa instanţei străine, urmărindu-se existenţa unor puncte de legătură suficiente. în concret, se mai prevede că o competenţă întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii nu este suficientă. La o primă vedere, s-ar părea că această interdicţie se contrazice cu regulile de competenţă jurisdicţională analizate anterior. Aici este vorba însă de o simplă prezenţă a pârâtului, iar nu de domiciliul sau sediul acestuia. De asemenea, este vorba de competenţa bazată pe locul situării în tot sau în parte a patrimoniului - prin care urmăreşte asigurarea executării hotărârii -, iar nu competenţa întemeiată pe situarea imobilului sau a fondului de comerţ.
Modurile de stabilire a regulilor de competenţă internaţională sunt diferite: fie se precizează distinct competenţele, fie, în mod negativ, se exclud anumite competenţe. Răspândit este principiul oglinzii, potrivit căruia o hotărâre este recunoscută în situaţia în care cauza putea fi de competenţa statului de recunoaştere, dacă era aplicabil dreptul acestuia în cauză. în acest sens, cităm din legislaţia austriacă, respectiv art. 80 pct. 1 din Regulamentul de executare (Exekutionsordnung), care declară admisibilă o cerere de încuviinţare a executării unei hotărâri străine doar atunci când cauza, potrivit dreptului naţional, ar fi putut fi de competenţa instanţei străine. Acest principiu proclamă o egalitate de competenţe, în contrast cu legislaţii, cum este cea elveţiană, care sunt generoase cu competenţa jurisdicţională şi mai reţinute în privinţa recunoaşterii. în orice caz, principiul este mai potrivit decât termenul de minimum contacts - cunoscut în sistemul common law -, care este prea vag. Nu mai puţin însă, principiul oglinzii poate fi înlocuit, credem noi, cu cerinţa existenţei reciprocităţii.
Cu alte cuvinte, principiul enunţat exclude de la recunoaştere hotărârile pronunţate cu încălcarea propriei competenţe exclusive. La noi se face o distincţie între cele două, încălcarea competenţei exclusive fiind înscrisă ca un motiv de refuz al recunoaşterii. Ceea ce se verifică este competenţa internaţională, cea teritorială sau materială neavând importanţă, nici faptul dacă instanţa a obţinut competenţa ca urmare a unei dispoziţii legale sau pe cale convenţională. Un exemplu de aplicare a principiului oglinzii îl constituie art. 22 lit. b) din Convenţia bilaterală de asistenţă judiciară încheiată de România cu Algeria, potrivit căruia instanţa statului de pronunţare trebuie să fie competentă din punct de vedere material, potrivit legislaţiei statului de recunoaştere sau executare.
în cadrul european, în art. 33 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I, aplicarea principiului oglinzii este mult extinsă, referindu-se şi la cazurile când competenţa nu este stabilită potrivit acestui regulament. Mai mult, art. 17 din Regulamentul Bruxelles II bis interzice categoric verificarea competenţei.
Art. 3164 C. civ. Quebec adaugă condiţia unei legături suficient de puternice cu statul de pronunţare („The jurisdiction offoreign authorities is estoblished in accordance with the rules on jurisdiction opplicable to Quebec authorities (...), to the extent that the dispute is substontially connected with the country whose authority is seised of the case").
Art. 26 LDIP elveţiană prevede în mod expres elementele din care rezultă competenţa autorităţilor străine: a) dacă ea rezultă din dispoziţiile prezentei legi sau, în lipsa unei asemenea dispoziţii, dacă pârâtul a domiciliat în statul în care hotărârea a fost pronunţată; b) dacă, în materie patrimonială, părţile s-au supus printr-o convenţie valabilă potrivit prezentei legi competenţei autorităţii care a pronunţat hotărârea; c) dacă, în materie patrimonială, pârâtul a invocat fără rezerve apărări pe fond, sau d) dacă, în cazul unei cereri reconvenţionale, autoritatea care a pronunţat hotărârea era competentă asupra cererii principale şi dacă există conexitate între cele două cereri.
O aplicaţie o reprezintă „transient rule", după care competenţa aparţine instanţei de la locul unde se face înmânarea personală a cererii.
2.3. Existenţa reciprocităţii. Cea de-a treia condiţie, incomodă de altfel în practică, reclamă existenţa reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Asupra modalităţilor de obţinere a dovezii existenţei reciprocităţii între două state am mai vorbit. De aceea, vom vorbi despre dificultăţile pe care le ridică această condiţie în practică. Deşi pare o regulă rezonabilă, ea îngreunează recunoaşterea, fiecare stat aşteptând ca celălalt să facă prima mişcare, unul dintre ele putând fi chiar presat. Majoritatea legislaţiilor străine nu o mai reţin ca pe o condiţie, având o semnificaţie politică, însă contrară intereselor părţilor, chiar neconstituţională, în unele opinii. în fapt, această regulă constituie o adevărată frână în calea recunoaşterii, mai ales în cazurile în care nu există practică cu statul respectiv. Aici se recurge la practica altor instanţe, pe bază de expertiză, obţinută prin misiunile diplomatice.
Dacă suntem în favoarea eliminării acestei cerinţe, cum este exemplul salutar al Elveţiei, considerăm că, până la acel moment, ar fi potrivită o interpretare nuanţată a dispoziţiei, în sensul asigurării existenţei reciprocităţii cu instanţa care a pronunţat hotărârea, mai ales în cazurile statelor cu sisteme plurilegislative (SUA, de exemplu). De asemenea, trebuie remarcat că, din interpretarea art. 2561 alin. (2) Noul Cod Civil, această condiţie este pre-zumată, instanţa română putând să facă la fel de bine abstracţie de lipsa reciprocităţii. în practică, instanţele române au solicitat dovada existenţei reciprocităţii cu state precum Nigeria sau Statele Unite ale Americii. Tot din practică a reieşit că verificarea nu trebuie să reprezinte ceva rigid, fiind suficientă constatarea similitudinii cu regulile de recunoaştere din statul de pronunţare. De asemenea, s-a recurs şi la recunoaşterea parţială a hotărârilor contradictorii, respectiv a celor pronunţate în prezenţa părţilor etc.
în convenţiile bilaterale, reciprocitatea este evidentă, nefiind necesară verificarea îndeplinirii acesteia.
La nivel european, regulamentele proclamă cu titlu de principiu încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în statele membre, având drept consecinţă recunoaşterea de plin drept a hotărârilor pronunţate într-un stat membru, fără să fie necesară, cu excepţia contestaţiilor, recurgerea la o altă procedură asupra hotărârilor.