Art. 1096 Noul Cod de Procedură Civilă Motivele de refuz al recunoaşterii Recunoaşterea hotărârilor străine
| Comentarii |
|
Recunoaşterea hotărârilor străine
Art. 1096
Motivele de refuz al recunoaşterii
(1) Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri:
a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;
b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român;
c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine;
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;
e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;
f) a fost încălcat dreptul la apărare;
g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.
(2) Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.
| ← Art. 1095 Noul Cod de Procedură Civilă Condiţiile... | Art. 1097 Noul Cod de Procedură Civilă Neexaminarea pe fond... → |
|---|
Motivele de refuz al recunoaşterii prevăzute de art. 1096 sunt în număr de şapte, faţă de cele trei existente în reglementarea anterioară, ceea ce este, în opinia noastră, excesiv. De altfel, în cadrul analizei ce urmează, vom constata că motivele pot fi grupate, ceea ce constituie şi
Citește mai mult
propunerea noastră de lege ferendo.1. încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român. Aceasta acţionează ca o frână de siguranţă în calea recunoaşterii hotărârilor străine, fiind cea care poate fi opusă în cazul în care suveranitatea statului poate fi atinsă. Este întâlnită în aproape toate instrumentele juridice - naţionale, internaţionale, europene - care au ca obiect al reglementării recunoaşterea hotărârilor străine.
Conţinutul ei se dizolvă şi în alte motive de refuz al recunoaşterii, cum este încălcarea competenţei exclusive, prevăzută în mod expres în prezent. întinderea acestui concept este diferit de la o legislaţie la alta, de la un caz la altul. Se poate spune că graniţele sale nu sunt clar delimitate.
Faţă de reglementarea anterioară, s-a introdus sintagma „manifest", întâlnită şi în art. 34 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I, respectiv art. 22 lit. a) din Regulamentul Bruxelles II bis. Scopul este de a limita utilizarea acestui motiv de refuz, pentru a nu deveni un abuz.
Mai mult, interpretarea nu este autonomă, ci potrivit legislaţiei fiecărui stat membru. Cu toate acestea, cel puţin în acest cadru, motivul de refuz trebuie utilizat cât mai rar, fiind vorba de încrederea reciprocă în administrarea justiţiei fiecărui stat membru - ridicată la nivel de principiu.
Reţinem, ca pe o excepţie, Tratatul de asistenţă juridică cu Ucraina.
La fel ca şi în art. 25 alin. (1) pct. 1 CDIP belgian, la noi s-a oferit un criteriu după care se poate determina intervenţia acestui mijloc de refuz al recunoaşterii: intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi gravitatea efectului astfel produs. Criteriul este deopotrivă aplicabil şi atunci când recunoaşterea are loc în baza convenţiilor bilaterale.
Atingerile aduse ordinii publice de drept internaţional privat prin hotărârea străină pot privi aspecte procesuale, materiale, precum şi pe cele conflictuale. Cele procesuale sunt foarte rare - ne referim la cele manifest contrare unui proces echitabil. Totuşi, o analiză atentă trebuie făcută în fiecare caz concret. De exemplu, o hotărâre pronunţată de o instanţă de common law, ce constată „contempt ofcourt" ori care se referă la procedura discovery-ului, nu se respinge de plano. Intensitatea legăturii cu ordinea juridică română nu se rezumă la o simplă verificare care, în cazul constatării unui corespondent, duce la refuzul recunoaşterii. Gravitatea efectelor produse semnifică o periclitare a ordinii juridice române. Este vorba de anticiparea de către instanţă a acestor efecte, iar nu constatarea lor.
De asemenea, aici nu trebuie ca pârâtul să fi putut invoca aceste nereguli în căile de atac, aşa cum se cere la motivul de refuz privind lipsa citării în termen.
Aspectele materiale reprezintă centrul de greutate - ele nu se confundă cu revizuirea pe fond (art. 1097). Erorile de judecată sunt frecvente, dar ele nu pot lăsa loc refuzului recunoaşterii, la fel cum nici diferenţele dintre dreptul celor două state implicate nu o fac [art. 1096 alin. (2)]. Sunt vizate acele norme care deschid un câmp de aplicare nelimitat al lex causae. Aceste situaţii de încălcare a ordinii publice intervin mai ales acolo unde există reciprocitate, cum este cazul tratatelor bilaterale. Cu toate acestea, o interpretare restrictivă trebuie aplicată şi în acest caz.
Dacă legătura dintre cele două ordini juridice este foarte slabă, refuzul recunoaşterii nu poate fi ocolit. Majoritatea cazurilor se desprind din motivarea hotărârii, întrucât faţă de aceasta instanţa de recunoaştere nu este legată. Este de reflectat, de exemplu, dacă la noi s-ar putea refuza recunoaşterea hotărârilor privind „punitive damages” sau „treble damages", care încalcă principiul proporţionalităţii dintre prejudiciu şi repararea acestuia.
în cazul normelor conflictuale, majoritatea legislaţiilor au renunţat la posibilitatea revizuirii pe fond pentru acest motiv ori refuzul recunoaşterii hotărârii, chiar şi atunci când nu s-a făcut aplicarea unei alte legi decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române [art. 1096 alin. (2)].
2. Sustragerea cauzei de la incidenţa legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român. Al doilea motiv de refuz priveşte hotărârile pronunţate într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor, obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român. Legătura cu motivul anterior este evidentă.
Cauza existenţei acestui motiv de refuz este relativ simplu de explicat, dar nu lipsită de consecinţe serioase, el urmărind să împiedice în esenţă încălcarea ordinii publice de drept român prin înlăturarea legii aplicabile. Fiind vorba de materii în care părţile nu pot dispune asupra drepturilor lor, pe această cale s-ar putea aduce o atingere gravă drepturilor fundamentale ale omului.
Aşadar, este vorba de hotărâri pronunţate de o instanţă străină, în procese în care reclamantul a atras competenţa acesteia cu singurul scop de a atrage o altă lege aplicabilă în cauză decât cea prevăzută de dreptul internaţional privat român. Fiind vorba de materii în care persoanele nu dispun în mod liber de drepturile lor, rezultă că sustragerea nu a avut loc pe calea convenţiei de prorogare sau derogare a forului, acestea fiind lovite de nulitate în caz contrar.
însă competenţa instanţei străine nu trebuie să fie cu necesitate rezultatul unui fapt fraudulos, putând fi la fel de bine obţinută prin „forum shopping".
Deşi este evident, menţionăm faptul că nu sunt incluse situaţiile în care părţile au convenit asupra legii aplicabile.
Materiile în care părţile nu pot dispune liber asupra drepturilor lor sunt cele privind starea şi capacitatea persoanei, drepturile personale nepatrimoniale, stabilirea paternităţii etc.
Asemenea situaţii pot fi întâlnite mai ales în cazurile în care instanţele străine au pronunţat hotărârile în aplicarea unor legi străine de sistemul european continental sau cel aparţinând common low.
3. Existenţa unei hotărâri a instanţei naţionale. Dacă procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine, aceste împrejurări pot constitui un alt motiv de respingere a recunoaşterii.
Aşa cum arătam la început, scopul recunoaşterii este dobândirea de către hotărârea străină a autorităţii de lucru judecat. Or, în cazul în care instanţele române au soluţionat deja acest proces, purtat între aceleaşi părţi, recunoaşterii i se opune excepţia autorităţii lucrului judecat.
Ne întrebăm, cel puţin teoretic, dacă partea care nu a invocat, din diferite cauze, acest motiv de refuz la momentul potrivit poate să mai ridice ulterior excepţia autorităţii de lucru judecat. Răspunsul nostru este unul afirmativ, în condiţiile art. 426 NCPC, debitorul putând ridica această excepţie chiar şi cu ocazia formulării recursului împotriva hotărârii de recunoaştere.
Acest refuz se extinde şi la cazul în care hotărârea română este nedefinitivă sau se află în curs de judecare în faţa instanţelor române la data sesizării instanţei străine. Explicaţia în acest caz este mai delicată, întrucât hotărârea străină este definitivă înaintea celei române. însă aici se aplică un principiu egoist, dar sănătos, al preeminenţei hotărârii naţionale. Se poate spune şi că se presupune că hotărârea română ar putea deveni definitivă înaintea parcurgerii procedurii recunoaşterii de către cea străină, însă acest argument nu este valabil tot timpul.
în doctrină’ s-a arătat faptul că această situaţie se poate rezolva pe trei căi: principiul priorităţii, cel opus - „last-in-time-rule” şi cel al preeminenţei hotărârii naţionale, arătat mai sus. Acest ultim principiu este înscris şi în art. 34 pct. 3 din Regulamentul Bruxelles I, art. 22 lit. c) din Regulamentul Bruxelles II bis, precum şi în art. 64 lit. e) LDIP italiană.
4. Existenţa unei hotărâri a unei instanţe străine. O varietate a motivului anterior este situaţia în care hotărârile inconciliabile sunt ambele străine, cea a cărei recunoaştere se doreşte fiind ulterioară celeilalte. în acest caz, după cum se observă, situaţia se rezolvă recurgându-se la principiul priorităţii, menţionat la paragraful anterior.
însă şi hotărârea anterioara trebuie sâ fie susceptibilă de a fi recunoscută în România, adică de a îndeplini toate condiţiile prevăzute de art. 1095-1096. însă nu înseamnă că trebuie să existe o cerere în acest sens. Aşadar, instanţa de recunoaştere va trebui să verifice toate aceste condiţii.
Decalajul temporal dintre cele două hotărâri se verifică de instanţa română potrivit lex fori. O verificare după legea procesuală a fiecărui stat în care au fost pronunţate cele două hotărâri ori a unuia dintre cele două ar duce la confuzii. Tot după această lege se va verifica şi caracterul inconciliabil.
5. încălcarea competenţei internaţionale exclusive. Un motiv de refuz strâns legat de interesele statului în protecţia propriilor cetăţeni şi a unor bunuri aflate pe teritoriul ţării este cel al încălcării competenţei internaţionale exclusive. Este întâlnit şi în convenţiile bilaterale de asistenţă juridică încheiate de România cu alte state. Competenţa exclusivă la care se face trimitere este cea prevăzută de art. 1078-1079.
Arătam mai sus că una dintre condiţiile de recunoaştere a hotărârii este ca instanţa care a pronunţat hotărârea să fi fost competentă potrivit lex fori [art. 1095 alin. (1) lit. b)]. De asemenea, am adăugat şi faptul că această condiţie include în sine şi protecţia competenţei exclusive a instanţelor din statul de recunoaştere. Este adevărat, fiecare dintre cele două condiţii examinează problema competenţei din unghiuri diferite. însă prima ajunge să o includă şi pe a doua. Am fi tentaţi să spunem că acest motiv de refuz ar putea fi eliminat. Dar instanţa română este mai interesată de protejarea propriei competenţe decât a celei a autorităţii care a pronunţat hotărârea. în plus, verificarea competenţei instanţei străine este anevoioasă. De aceea, suntem mai degrabă de părere că acest motiv de refuz ar trebui păstrat, iar condiţia prevăzută la art. 1095 alin. (1) lit. b) să fie eliminată.
6. încălcarea dreptului la apărare al persoanei împotriva căreia se urmăreşte recunoaşterea hotărârii străine constituie un alt motiv de refuz al recunoaşterii. Pentru clarificare, adăugăm că este vorba de încălcarea dreptului la apărare în cadrul procesului în faţa instanţei de pronunţare.
Cel mai adesea, dreptul de apărare este nerespectat cu ocazia comunicării citaţiei şi a altor acte procedurale, prin respingerea neîntemeiată a cererilor de asistenţă judiciară etc.
în privinţa comunicării actelor, art. 1095 alin. (2) arată că, dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părţii în cauză i-au fost înmânate în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. în cazul în care se constată că partea nu a beneficiat de aceste garanţii, instanţa de recunoaştere va respinge cererea. în niciun caz nu i se va acorda părţii o revizuire pe fond a hotărârii străine, aşa cum vom vedea în articolul următor.
Mai reţinem faptul că este vorba de partea care a pierdut procesul, aşadar, motivul nu este circumscris pârâtului.
Art. 24 lit. c) din Convenţia cu Macedonia, art. 51 lit. b) din Tratatul cu Republica Moldova sau art. 18 pct. 3 din Acordul cu Turcia, art. 43 lit. c) din Tratatul cu Ucraina.
Analizând dispoziţia de faţă, observăm că se referă doar la hotărârile pronunţate în lipsa. Această stare urmează a fi desprinsă de instanţa de recunoaştere din cuprinsul hotărârii. în orice caz, nu este vorba despre cazul în care partea a solicitat judecarea în lipsă.
Pentru organizarea apărării, părţii care a pierdut procesul trebuie să îi fi fost comunicate atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei. Aşa cum s-a observat, nu este vorba de comunicarea ulterioară a unor acte, la fel cum nu este vorba de o cerere accesorie.
Strâns legat de procedura citării, semnalăm aici practica unor instanţe române de a recurge la procedura citării prin publicitate atunci când reclamantul învederează că pârâtul domiciliază în străinătate. Adesea reclamantul are cunoştinţă de adresa din străinătate a pârâtului, refuzând însă să o indice. Sugerăm utilizarea cu precauţie a acestui mijloc substitutiv de comunicare, întrucât el poate constitui cu uşurinţă un motiv de refuz al recunoaşterii hotărârii române în străinătate.
înmânarea trebuie să fi avut loc în timp util, dându-i-se posibilitatea de a se apăra. Această condiţie acoperă cerinţa conformităţii comunicării.
Aprecierea încălcării dreptului la apărare se face potrivit legii procedurale aplicate de instanţa care a pronunţat hotărârea, ceea ce este destul de dificil de realizat în practică.
Interesant de stabilit este dacă acest motiv de refuz se referă şi la încălcările dreptului la apărare prin impunerea unor obstacole de ordin legislativ. Credem că acestea se includ mai degrabă în problematica ordinii publice.
7. Hotărârea nu este definitivă. Cum am văzut şi mai sus, fiind admisibile pentru recunoaştere doar hotărârile definitive, motivul de refuz de faţă vine ca o completare, excluzând hotărârile care se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie. Dovada se face de regulă cu certificate emanând de la autoritatea competentă din statul de sediu al instanţei care a pronunţat hotărârea, atunci când nu reiese din cuprinsul hotărârii.
Suntem de părere că este vorba despre căile de atac prevăzute de legea statului de pronunţare pentru hotărârea respectivă, iar nu de totalitatea mijloacelor şi remediilor procesuale posibile.