Art. 124 Noul Cod de Procedură Civilă Apărări şi incidente procedurale Dispoziţii speciale

Prevedere procedurală nouă, art. 124 NCPC reglementează situaţii referitoare la întinderea competenţei, recunoscute şi analizate în doctrină:

- instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale are competenţa de a se pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instante;

- în sensul alin. (2) al art. 124 NCPC, incidentele procedurale sunt şi ele soluţionate, de regulă, de instanţa în faţa căreia au fost invocate, excepţiile fiind de strictă şi limitată aplicare;

- se

Citește mai mult

reglementează chestiunea prejudicială, care poate fi reprezentată de: excepţia de neconstituţionalitate, care se soluţionează de către Curtea Constituţională; întrebarea preliminară, care se soluţionează de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg etc.;

- ca urmare a modificărilor aduse art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral revine în competenţa instanţei învestite cu soluţionarea litigiului în fond şi în faţa căreia s-a invocat, iar nu exclusiv instanţei de contencios administrativ, astfel că această chestiune nu mai este una prejudicială, ci doar o chestiune prealabilă soluţionării fondului, în competenţa aceleiaşi instanţe.

1. întinderea competenţei instanţei sesizate. Prevedere procedurală nouă, art. 124 NCPC reglementează situaţii referitoare la întinderea competenţei, recunoscute şi analizate în doctrină. S-a considerat că, în mod normal, instanţa sesizată de reclamant se pronunţă şi asupra tuturor mijloacelor de apărare ale pârâtului, asupra excepţiilor invocate şi incidentelor procedurale ivite în cursul judecăţii. Aşadar, competenţa instanţei se întinde, în mod obişnuit, asupra întregii pricini, sub toate aspectele ei, pentru asigurarea unei judecăţi unitare.

Nu este vorba despre extinderea competenţei, ca

Citește mai mult

în situaţiile menţionate în art. 123 NCPC, întrucât formularea apărărilor în legătură cu cererea principală, în sens larg, nu echivalează cu o lărgire a cadrului procesual, astfel încât examinarea lor revine în mod firesc instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale. Linia de demarcaţie între „întinderea competenţei" şi „extinderea competenţei" nu este, însă, lipsită de echivoc, dacă se ţine cont de faptul că, în măsura în care apărările s-ar materializa în cereri de natura celor definite în art. 30 NCPC, care, în mod obişnuit, nu ar intra în competenţa instanţei ce soluţionează cererea principală, ar fi vorba despre o prorogare legală de competenţă.

Articolul 124 exprimă regula „judecătorul cauzei este judecătorul excepţiei", care, deşi recunoscută unanim în doctrină şi în practică, nu a fost consacrată legislativ până la actuala reglementare. S-a arătat, de asemenea, în doctrină, că „în cadrul acestei reguli, noţiunii de excepţie i se dă un înţeles larg, incluzând atât apărările de fond, cât şi excepţiile procesuale". Intră în această categorie: „apărările", „excepţiile", ambele în înţelesul arătat în art. 31, respectiv art. 245 NCPC, inclusiv chestiunile prejudiciale şi incidentele procedurale ivite în cursul judecării cererii principale.

Nu este necesara se insista asupra excepţiilor procesuale, care sunt utilizate în text în sens strict, acela de mijloc de invocare a unor neregularităţi ori lipsuri procedurale, fără a se pune în discuţie fondul dreptului. Se impun, însă, câteva precizări legate de chestiunile prejudiciale şi incidentele procedurale.

2. Chestiunile prejudiciale. Ca regulă, după cum s-a arătat, instanţa sesizată soluţionează pricina în ansamblul ei, pronunţându-se asupra tuturor cererilor şi apărărilor, inclusiv asupra chestiunilor prejudiciale. Articolul 124 le exceptează expres numai pe cele care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusiva a altei instanţe.

2.1. Caracteristici. Chestiunile prejudiciale nu sunt definite ca atare în cod, însă doctrina a considerat că reprezintă chestiuni litigioase care trebuie să facă obiectul unei examinări şi soluţionări prealabile de către instanţa competentă, în mod definitiv, astfel încât soluţia să poată fi invocată cu autoritate de lucru judecat în orice proces ulterior. Este esenţial ca respectiva chestiune prejudicială să vizeze însuşi fondul cauzei, şi nu aspecte de procedură.

Sub vechiul cod, doctrina le-a inclus în categoria mijloacelor de apărare, atunci când sunt invocate, în cursul judecăţii, în faţa instanţei sesizate de reclamant. Din modul de formulare a normei din art. 124 ar rezulta că aceste chestiuni reprezintă fie apărări, fie excepţii, însă raportarea la acestea nu epuizează sfera chestiunilor litigioase ce se pot ivi în cursul judecăţii. Spre exemplu, instituţia sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi inclusă în niciuna dintre categorii, date fiind procedura de invocare şi scopul sesizării.

Indiferent de natura lor, delimitarea chestiunilor prejudiciale de alte chestiuni prealabile litigioase se realizează în funcţie de instanţa competentă a le soluţiona: ca regulă, chestiunile prealabile se soluţionează de către instanţa în faţa cărora s-au ridicat, în timp ce chestiunile prejudiciale reprezintă situaţia de excepţie, fiind, potrivit legii, de competenţa exclusivă a altei instanţe.

Legiuitorul foloseşte noţiunea de „instanţă" în contextul competenţei, aşadar, nu are în vedere judecătorii care sunt încadraţi la acea instanţă. De aceea, nu este exclus ca o chestiune prejudicială să fie chiar de competenţa instanţei în faţa căreia s-a ivit această chestiune, însă trebuie să se ţină cont de principiile specializării, al repartizării aleatorii a cauzelor şi al continuităţii instanţei.

Deşi se raportează la „instanţă", legiuitorul are în vedere nu numai instanţele judecătoreşti, inclusiv secţiile specializate ori completele specializate, ci şi alte organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională, iar sintagma „competenţă exclusivă" acoperă toate situaţiile în care necompetenţă este de ordine publică, potrivit art. 129 NCPC.

2.2. Delimitarea de incidentele procedurale. Deşi nu soluţionează ea însăşi respectiva chestiune prejudicială, instanţa în faţa căreia aceasta se invocă face anumite verificări pentru a stabili relevanţa dezlegării chestiunii pentru litigiul în curs, de obicei prevăzute de actul normativ ce reglementează o anumită chestiune prejudicială, după cum se va arăta în continuare. Aceste atribuţii relevă domeniul de aplicare al art. 124 alin. (2):

soluţionarea chestiunilor prejudiciale se realizează de către instanţa competentă, dar procedura de judecată a sesizării instanţei competente este în sarcina instanţei în faţa căreia s-a ivit chestiunea prejudicială, din această perspectivă fiind vorba despre un incident procedural. în funcţie de rezultatul verificărilor, instanţa sesizează sau nu „instanţa" competentă; în caz afirmativ, suspendă judecata, ca regulă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. După soluţionarea chestiunii prejudiciale, instanţa în faţa căreia aceasta s-a invocat va repune cauza pe rol şi va continua judecata, ţinând cont de dezlegările celeilalte instanţe.

2.3. Cazuri. Majoritatea situaţiilor reprezintă temeiuri ale suspendării judecăţii, intrând în această categorie, de exemplu: cazurile expres prevăzute de art. 413 NCPC sau cazul prevăzut de art. 412 alin. (1) pct. 7 NCPC, solicitarea adresată înaltei Curţi de a pronunţa o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu unei chestiunii de drept (art. 519 şi urm. NCPC), cazul prevăzut de art. 19 alin. (2) C. proc. pen. Din acest motiv, nu este necesară dezvoltarea acestor situaţii care privesc instituţia suspendării.

O altă situaţie cunoscută de chestiune prejudicială (în doctrină se afirmă că intră în această categorie prin asimilare) este excepţia de neconstituţionalitate, asupra căreia se pronunţă exclusiv Curtea Constituţională, în cazurile şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, în acord şi cu jurisprudenţă instanţei de contencios constituţional, în cazul în care apreciază că sunt întrunite cerinţele sesizării, instanţa nu va suspenda judecata până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională, însă eventuala admitere a excepţiei, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, poate reprezenta motiv de revizuire a acesteia, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC.

Deşi excepţia de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a reprezentat un alt caz de chestiune prejudicială ce revenea în competenţa instanţei de contencios administrativ, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, această excepţie se va soluţiona chiar de către instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia, după cum prevede art. 4 din lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012.

Este adevărat că această procedură este valabilă doar în privinţa actelor administrative cu caracter individual, nu şi a actelor administrative cu caracter normativ. Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, acestea nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate, controlul judecătoresc exercitându-se exclusiv în cadrul acţiunii în anulare, de către instanţa de contencios administrativ.

3. Incidentele procedurale. Articolul 124 alin. (2) NCPC prevede că incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Aşadar, în aplicarea regulii „accesoriul urmează soarta principalului", instanţa sesizată cu cererea reclamantului este competentă, de regulă, să se pronunţe asupra tuturor incidentelor privind procedura de judecată, suspendarea şi stingerea acesteia.

Intră în categoria incidentelor procedurale care se soluţionează de către instanţa respectivă cele referitoare la compunerea instanţei (abţinere şi recuzare), incidente privind competenţa (excepţia de necompetenţă), incidente privind probele administrate (verificarea înscrisului, denunţarea înscrisului ca fals), incidente privind nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii, perimarea, refacerea înscrisurilor sau hotărârilor dispărute etc.

De asemenea, potrivit art. 33 alin. (3) din Regulamentul (CE) 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (transpus în dreptul intern prin Legea nr. 191/2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană), într-un stat membru este posibilă recunoaşterea şi pe cale incidentală a unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competenţa în materie aparţinând instanţei în faţa căreia este invocată hotărârea străină.

Situaţiile în care asupra unor incidente se pronunţă obligatoriu o alta instanţa reprezintă excepţia; ca atare, sunt de strictă interpretare şi aplicare. Cu titlu exemplificativ, acestea sunt: abţinerea sau recuzarea, când nu se poate alcătui completul de judecată [art. 50 alin. (2) NCPC], delegarea instanţei (art. 147 NCPC), strămutarea (art. 142 NCPC).