Art. 126 Noul Cod de Procedură Civilă Alegerea de competenţă Dispoziţii speciale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Dispoziţii speciale
Dispoziţii speciale
Art. 126
Alegerea de competenţă
(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.
(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.
| ← Art. 125 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea în constatare... | Art. 127 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa facultativă... → |
|---|
ci numai in procesele referitoare la bunuri si alte alte drepturi de care acestea pot sa dispuna, prin urmare
ex: nu pot alege care instanta este competenta sa judece o cerere referitoare la filiatie
Prorogarea convenţională de competenţă presupune îndeplinirea anumitor condiţii:
1) părţile să aibă capacitatea procesuală de exerciţiu, iar consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
2) convenţia părţilor să fie expresă, în sensul ca din cuprinsul său să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă, alta decât cea care ar fi, în mod normal,
Citește mai mult
competentă;3) în convenţie să se determine exact instanţa aleasă;
4) instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut; astfel, părţile pot să deroge de la regulile de competenţă în cazul competenţei teritoriale reglementate de norme de ordine privată şi doar în pricini referitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună.
Ca şi formă procedurală, alegerea de competenţă se poate face în scris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei.
în doctrină s-a susţinut opinia conform căreia convenţia atributivă de competenţă nu are efecte faţă de terţi, însă ea se extinde şi asupra categoriei avânzilor-cauză, formată din succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari. De asemenea, este admisibilă în principiu renunţarea de către părţi la clauza atributivă de competenţă, consecinţa normală a caracterului convenţional al prorogării, în situaţia în care prorogarea a fost convenită în interesul şi beneficiul uneia dintre părţi (spre exemplu, domiciliul ales), ea poate renunţa unilateral la acest beneficiu.
Conform alin. (2) al art. 126 NCPC, în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, alegerea de competenţă se poate face numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată ca nescrisă. Această prevedere face aplicarea nulităţilor de drept, în sensul că o asemenea clauză este nulă, fără a fi necesară declararea ei ca nulă de o instanţă judecătorească.
în actuala reglementare, art. 126 nu mai precizează care sunt dispoziţiile legale exceptate de la regula alegerii de competenţă teritorială,
Citește mai mult
enunţând generic excepţia în cazul „când această competenţă este exclusivă", în procese „privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună". Mai mult, legiuitorul nu identifică eventualele cazuri de competenţă exclusivă în titlul articolelor ce se referă tocmai la cereri privitoare la bunuri: art. 117-121 NCPC, astfel cum procedează în cazul competenţei alternative (art. 113 NCPC fiind denumit ca atare). Raţiunea formulării textului de această manieră este aceea de a nu limita, prin enumerare, cazurile de competenţă teritorială exclusivă, regula fiind valabilă în toate cazurile în care subzistă o asemenea competenţă.în absenţa unui alt reper, în privinţa cererilor referitoare la bunuri, determinarea cazurilor de competenţă teritorială excepţională rezultă din modul de formulare de o manieră imperativă şi neechivocă a textelor care le reglementează, excluzând orice altă posibilitate. Evident, este utilă şi interpretarea sistematico-teleologică, urmărindu-se formularea în timp a textelor ce reglementează aceleaşi ipoteze.
în alte procese decât cele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună, competenţa instanţei este exclusiva, acest lucru reieşind din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 126 NCPC.
Pe baza criteriilor arătate anterior, cazurile de competenţă teritorială exclusivă din noul cod sunt:
- cererile reale imobiliare (art. 117 NCPC), în materie de moştenire (art. 118 NCPC), cererile privitoare la societăţi (art. 119 NCPC), privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv (art. 120 NCPC) şi cererile împotriva unui consumator (art. 121 NCPC);
- cererile privind ocrotirea persoanei fizice, de competenţa instanţelor de tutelă şi de familie (art. 114 NCPC);
- alte cereri privitoare la persoane, cu excepţia celor pentru care legiuitorul prevede expres competenţă teritorială alternativă (pe baza interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 126 NCPC), respectiv cele care se regăsesc în art. 113 pct. 1 şi 2 NCPC.
2. Prorogarea convenţională (voluntară) a competenţei. După cum s-a arătat constant în doctrină, norma reglementează prorogarea convenţională (voluntară) a competenţei, în sensul existenţei unei convenţii a părţilor pentru ca litigiul să fie soluţionat de către o altă instanţă decât cea care este, în mod normal, competentă.
Articolul 126 alin. (1) NCPC corespunde art. 19 CPC 1865, cu precizări în privinţa condiţiilor în care poate interveni alegerea de competenţă.
Pentru ca alegerea de competenţă să producă efectul extinderii competenţei instanţei, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) părţile să aibă capacitatea procesuală de exerciţiu, iar consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
b) convenţia părţilor să fie expresa, în sensul ca din cuprinsul său să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă, alta decât cea care ar fi, în mod normal, competentă. Opţiunea poate fi exprimată într-o clauză atributivă de competenţă inserată în convenţie ori într-o convenţie separată.
Actualul art. 126 precizează clar că este posibilă şi o convenţie verbala, însă doar în cazul litigiilor născute, ceea ce înseamnă, per a contrario, că anterior declanşării unui litigiu convenţia poate fi încheiată doar în formă scrisă. în cursul judecăţii, declaraţia părţilor se poate face numai în faţa instanţei alese, care va lua act de ea în încheierea de şedinţă.
A fost semnalată în doctrină existenţa unei controverse asupra acestei cerinţe, existând autori care susţin că prorogarea voluntară poate fi şi tacită, dacă pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă. în condiţiile în care textul actual nu aduce clarificări pe acest aspect, disputa persistă121. Mai mult, în legătură cu competenţa internaţională a instanţelor române, este de observat că noul cod defineşte expres situaţia în care pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă, deşi se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări în fond, drept „prorogare voluntară de competenţă în favoarea instanţei române" (art. 1066 NCPC).
în ambele argumentaţii însă, fie că este vorba despre decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă, fie că suntem în prezenţa unui acord tacit, efectele sunt aceleaşi, respectiv instanţa necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii;
c) în convenţie să se determine exact instanţa aleasa;
d) instanţa aleasă de părţi sâ nu fie necompetenta absolut.
Rezultă din cuprinsul normei că prorogarea este posibilă doar în acele cazuri în care legea permite părţilor să deroge de la regulile de competenţă pe care le stabileşte, deci în cazul competenţei teritoriale reglementate de norme de ordine privata şi doar în pricini referitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot sâ dispună.
Interpretând per a contrario prevederile art. 126, competenţa instanţei este exclusivă în alte cazuri decât cele expres menţionate. Este vorba despre cazurile reglementate prin normele de competenţă generală, materială, normele în materie de stare şi capacitate a persoanelor şi ori de câte ori legea prevede o competenţă exclusivă, materială sau teritorială (art. 117-121 NCPC, în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale, în materie electorală etc.).
3. Limitări în alegerea competenţei. Articolul 126 alin. (2) NCPC se referă la litigii particulare, cenzurând convenţia părţilor în ceea ce priveşte alegerea de competenţă, în scopul protejării anumitor categorii de persoane şi preîntâmpinării unor abuzuri în cazul unor convenţii încheiate fără negociere (contracte de adeziune). în litigiile anume prevăzute (din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, a asigurărilor) este interzisă convenţia asupra competenţei înainte de a se naşte dreptul la acţiune (dacă a fost încheiată, ea nu produce efecte). Articolul 126 alin. (2) este reprodus în cuprinsul prevederilor art. 115 alin. (2) NCPC şi indicat în art. 121 NCPC.