Art. 123 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri accesorii, adiţionale şi incidentale Dispoziţii speciale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Dispoziţii speciale
Dispoziţii speciale
Art. 123
Cereri accesorii, adiţionale şi incidentale
(1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.
(3) Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.
| ← Art. 122 Noul Cod de Procedură Civilă Regimul regulilor de... | Art. 124 Noul Cod de Procedură Civilă Apărări şi incidente... → |
|---|
Citește mai mult
competenţa exclusivă a tribunalului specializat.Regulă este aplicabilă indiferent dacă este vorba despre norme de competenţă cuprinse în cod ori în acte normative speciale.
Conform art. 30 alin. (3)-(6) NCPC, cererea principală este cererea introductivă de instanţă, iar ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii; cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal; constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare (cerere modificatoare); cererile incidentale sunt cererile formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare.
Prorogarea nu poate avea loc cu încălcarea normelor de competenţă generală, cu excepţia cazurilor în care legiuitorul prevede expres contrariul. Astfel, potrivit art. 1072 şi art. 1073 NCPC, atunci când instanţa română este competentă a soluţiona cererea principală, judecă, în condiţiile expres prevăzute, atât chestiunile preliminare, cât şi cererile incidentale.
în literatura juridică s-a afirmat că cererile accesorii şi incidentale, indiferent de valoarea lor, sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principală numai dacă, prin natura obiectului, aparţin aceleiaşi materii: civilă, penală, minori şi familie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială, maritimă şi fluvială. Aceasta deoarece, în cadrul instanţelor judecătoreşti, funcţionează secţii şi complete specializate, în conformitate cu normele de organizare judiciară cuprinse în Legea nr. 304/2004, la care trebuie să ne raportăm pentru determinarea competenţei materiale de atribuţiune.
în cazul în care, după prorogarea de competenţă, instanţa dispune disjungerea cererii incidentale şi formarea unui nou dosar, competenţa soluţionării cererii disjunse va reveni instanţei care soluţionează cererea principală, şi nu celei căreia i-ar fi revenit competenţa în cazul în care cererea s-ar fi formulat pe cale principală. în acelaşi sens, potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet, pentru respectarea principiului continuităţii.
Potrivit art. 123 alin. (3) NCPC, când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.
1. Cererile accesorii. Aceste cereri sunt definite de art. 30 alin. (4) NCPC drept „cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal". Astfel, instanţa
Citește mai mult
de la locul situării imobilului pe care reclamantul îl revendică de la pârât va soluţiona şi solicitarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului; instanţa competentă pentru soluţionarea cererii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate cu privire la un imobil va soluţiona şi cererea de rectificare a menţiunilor din cartea funciară, indiferent de valoarea imobilului; instanţa de divorţ soluţionează şi cererea privind exercitarea autorităţii părinteşti. De asemenea, instanţa de la locul situării imobilului, învestită cu acţiunea în rectificare tabulară, soluţionează şi cererea în anularea certificatului de moştenitor emis de pe urma proprietarului al cărui drept se solicită a fi rectificat, chiar dacă aceasta din urmă ar fi de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află ultimul domiciliu al defunctului'11.în majoritatea situaţiilor, reclamantul este cel care învesteşte instanţa de judecată cu pretenţii alăturate unei cereri principale. în unele cazuri, legiuitorul prevede expres soluţionarea obligatorie a anumitor cereri accesorii, chiar dacă reclamantul nu a formulat asemenea pretenţii. Astfel, de exemplu, instanţa de divorţ se va pronunţa din oficiu asupra exercitării autorităţii părinteşti, asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare ale copiilor, precum şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ. De asemenea, atunci când dispune plasamentul unui minor, instanţa se va pronunţa asupra modalităţii de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti cu privire la persoana şi la bunurile copilului.
2. Cererile adiţionale. Conform art. 30 alin. (5) NCPC, sunt cereri adiţionale cele „prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare". Această categorie de cereri a fost recunoscută în doctrină sub reglementarea anterioară.
Referindu-se la actul de procedură al modificării, legiuitorul a avut în vedere dispoziţiile art. 204 alin. (1) NCPC, prin care reclamantul schimbă unul dintre elementele cererii de chemare în judecată, respectiv obiectul, cauza ori părţile iniţiale, nu şi pe cele ale alin. (2), care are în vedere simple precizări. De altfel, chiar dacă reclamantul măreşte câtimea obiectului cererii printr-o precizare a cererii introductive, conform art. 204 alin. (2) pct. 3 NCPC, instanţa sesizată va continua să judece cauza, în măsura în care a fost legal învestită la momentul sesizării [art. 106 alin. (1) NCPC].
3. Cererile incidentale. Acestea sunt „cererile formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare", conform art. 30 alin. (6) NCPC, şi se soluţionează, de asemenea, de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală, indiferent dacă sunt formulate de către reclamant sau o altă parte din proces.
Intră în această categorie, atunci când se formulează în cursul unui proces început, în condiţiile legii: măsurile asigurătorii (sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie, sechestrul judiciar - art. 951-976 NCPC) şi provizorii (în materia drepturilor de proprietate intelectuală - art. 977-978 NCPC), asigurarea probelor (art. 359-365 NCPC).
De asemenea, se supun regulii prevăzute de art. 123 NCPC atât cererea reconvenţională, cât şi cererile de atragere în proces a terţilor, care extind sfera procesului, dar se află într-un raport de conexitate cu cererea principală: cererea de intervenţie voluntară principală sau accesorie; chemarea în judecată a altei persoane; chemarea în garanţie; arătarea titularului dreptului, însă şi introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane.
în alte situaţii, însuşi legiuitorul permite expres prorogarea competenţei în privinţa unor cereri accesorii care, altfel, ar fi de competenţa altei instanţe decât cea învestită cu cererea principală: astfel, odată cu divorţul, la cerere, se pronunţă şi asupra partajului bunurilor comune, chiar dacă printre acestea se află şi un bun imobil; în materia contenciosului administrativ, instanţa care soluţionează cererea de anulare a actului se poate pronunţa şi asupra daunelor materiale sau morale solicitate, deşi acest capăt de cerere ar fi de competenţa materială a judecătoriei sau a tribunalului, după caz, în funcţie de valoare etc.
Cererile conexe au, de asemenea, caracter incidental, însă în privinţa lor există prevederi exprese, constituind un caz distinct de prorogare legală de competenţă.
4. Momentul determinării competenţei. întrucât competenţa instanţei se determină Io momentul sesizorii acesteia, instanţa competentă să soluţioneze cererea principală rămâne învestită să soluţioneze cererea reconvenţională, cererea de intervenţie principală şi cererea de chemare în garanţie, dupâ disjungerea în vederea soluţionării separate, în condiţiile art. 66 alin. (2), art. 74 alin. (4) şi art. 210 NCPC, chiar dacă aceste cereri s-ar fi supus, formulate fiind pe cale principală, altor reguli de competenţă.
Acest lucru este prevăzut expres în cazul cererii de intervenţie principală, nu şi în cazul celorlalte două cereri incidentale. Absenţa, însă, a unei norme exprese nu semnifică posibilitatea declinării competenţei după disjungere, fiind vorba despre acelaşi principiu, relativ la momentul determinării competenţei. Astfel, după soluţionarea irevocabilă a cererii principale de divorţ, cererea vizând împărţirea bunurilor comune ale foştilor soţi formulată odată cu divorţul urmează să fie soluţionată în continuare de judecătoria care a rezolvat şi acţiunea principală întrucât, independent de împrejurarea că a fost disjunsă, respectiva cerere şi-a păstrat caracterul accesoriu111. Nici faptul că cererea reconvenţională având ca obiect încredinţare minor a fost formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială în cadrul divorţului, în condiţiile fostului art. 6132 CPC 1865, nu înlătură competenţa materială a instanţei învestite cu cererea principală de divorţ, după soluţionarea acesteia.
5. Derogarea de la normele de competenţă materială şi teritorială. Prin precizarea expresă, în cuprinsul art. 123 alin. (1) NCPC, a împrejurării că instanţa care soluţionează cererea principală este competentă a soluţiona şi celelalte cereri formulate în cursul judecăţii, chiar daca aceste cereri ar fi de competenţa materiala sau teritoriala a altei instanţe, s-a tranşat o controversă de drept procesual, legată de viabilitatea prorogării competenţei în condiţiile nerespectării normelor imperative de competenţă materială sau teritorială.
Această regulă este aplicabilă indiferent dacă este vorba despre norme de competenţă cuprinse în cod ori în acte normative speciale.
Este de observat că art. 123 alin. (2) prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care cererea principală este de competenţa unei secţii specializate sau a unui complet specializat, de natura celor prevăzute în Legea nr. 304/2004141.
Această normă se corelează cu cea din art. 136 alin. (1) NCPC, din coroborarea lor rezultând că, sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale, legiuitorul a intenţionat asimilarea secţiei specializate sau a completului specializat cu o instanţă de judecată. Ca atare, considerentele pentru care legiuitorul a permis încălcarea normelor imperative de competenţă materială şi teritorială în cazul soluţionării cererilor de către o instanţă subzistă şi în ipoteza secţiei specializate ori a completului specializat.
Chiar dacă legiuitorul nu prevede expres, se aplică aceeaşi soluţie şi pentru ipoteza în care o instanţă obişnuită este competentă a soluţiona cererea principală, iar o cerere accesorie, adiţională ori incidentală ar fi de competenţa unei secţii specializate ori a unui complet specializat. O eventuală derogare sub acest aspect de la regula din alin. (l)al art. 123 NCPC ar fi trebuit instituită expres, ceea ce nu s-a întâmplat.
De la regula consacrată prin alin. (1) şi (2) ale art. 123, legiuitorul instituie o excepţie, aceea a cererilor prevăzute de art. 120 NCPC, respectiv în materia insolvenţei sau a concordatului preventiv, dată fiind procedura specială care se derulează în aceste materii.
în ceea ce priveşte competenţa generala, ca regulă, prorogarea legală de competenţă nu poate opera cu încălcarea unor asemenea norme, cu excepţia cazurilor în care legiuitorul prevede expres contrariul. Astfel, potrivit art. 1072 şi art. 1073 NCPC, atunci când instanţa română este competentă a soluţiona cererea principală, judecă, în condiţiile expres prevăzute, atât chestiunile preliminare, cât şi cererile incidentale.
în absenţa unui temei legal, atunci când competenţa de soluţionare a unei cereri accesorii sau incidentale aparţine unui alt organ de jurisdicţie, prorogarea de competenţă nu operează în favoarea instanţei care soluţionează cererea principală.