Art. 152 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea greşit denumită Forma cererilor

1. Calificarea cererii de chemare în judecată. Interpretare extensivă. Articolul 152 NCPC constituie reproducerea întocmai a art. 84 CPC 1865, fără nicio modificare.

Instanţa are obligaţia, în temeiul rolului său activ, de a pune în discuţia contradictorie a părţilor calificarea corectă a unei cereri formulate în cadrul procesului, raportându-se la conţinutul cererii şi intuind scopul urmărit de parte prin promovarea sa.

Articolul 152 NCPC are în vedere ipoteza în care cererea de chemare în judecată sau cererea pentru exercitarea unei căi de atac poartă o denumire greşitâ, caz în care instanţa,

Citește mai mult

după punerea acestui aspect în discuţia părţilor, are dreptul să decidă, independent de poziţia exprimată de părţi, calificarea corectâ a cererii respective, tocmai pentru că legea stabileşte că aceasta este valabil făcută indiferent de denumirea iniţială dată de parte.

Spre exemplu, dacă cererea de intervenţie voluntară este intitulată intervenţie accesorie, deşi terţul invocă un drept propriu împotriva părţilor iniţiale, nesprijinind în cuprinsul cererii sale poziţia niciuneia dintre părţile din proces, instanţa o va califica drept cerere de intervenţie voluntară principală.

în acest context se impune menţionarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) NCPC, potrivit cărora judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Dreptul de a califica o cerere constituie dreptul instanţei de a da denumirea legală unei cereri intitulate greşit de părţi, dar fundamentate corect în raport de situaţia de fapt. Indicarea eronată a textelor legale nu este de natură a impieta asupra dreptului instanţei de calificare corectă a cererii, independent de poziţia procesuală adoptată de părţi.

în schimb, dreptul instanţei de a pune în discuţie oportunitatea modificării unei cereri, implicând refundamentarea cererii întemeiate greşit în raport de situaţia de fapt sau schimbarea cadrului procesual (cu excepţia ipotezelor în care instanţa poate introduce forţat, din oficiu, alte persoane în litigiu), nu este de natură să conducă la modificarea cererii decât cu concursul părţii ce a formulat-o.

Astfel, apreciem că instanţa are dreptul să pună în discuţia părţilor fundamentul juridic corect al cererii sau necesitatea completării cadrului procesual, însă, în măsura în care partea insistă în soluţionarea acesteia astfel cum a fost iniţial formulată, instanţa nu poate considera cererea modificată, întrucât aceasta ar avea drept consecinţă încălcarea principiului disponibilităţii părţii în procesul civil.

Spre exemplu, dacă din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că temeiul juridic al acţiunii ar trebui să fie reprezentat de răspunderea civilă contractuală, însă reclamantul şi-a fundamentat cererea pe îmbogăţirea fără just temei, instanţa este în drept să pună în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect, iar în măsura în care reclamantul nu înţelege să-şi modifice acţiunea, instanţa se va pronunţa asupra cererii astfel cum a fost fundamentată de parte.

în măsura în care prin cererea intitulată „întâmpinare", pârâtul solicită instanţei obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare şi utile făcute cu conservarea şi îmbunătăţirea imobilului revendicat de reclamant, instanţa va proceda la calificarea acesteia drept cerere reconvenţională, după punerea în prealabil a acestei calificări în discuţia părţilor.

Deşi art. 152 NCPC se referă numai la cererea de chemare în judecată şi la cererea pentru exercitarea unei căi de atac drept cereri susceptibile de calificare, apreciem că textul poate fi interpretat extensiv, incluzând şi alte cereri sau excepţii procesuale, denumite greşit de către părţi, dar din motivarea cărora rezultă cu claritate scopul urmărit de acestea, cererea sau excepţia fiind corect fundamentată. Spre exemplu, dacă un pârât entitate juridică invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în motivarea căreia argumentează că nu are personalitate juridică şi, ca atare, nu poate sta în judecată, nefiind nici constituit potrivit legii, instanţa va califica excepţia invocată drept excepţie a lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, pronunţându-se asupra excepţiei astfel calificate.

în acest context, art. 22 alin. (4) NCPC dispune faptul că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

2. Calificarea căii de atac. în ceea ce priveşte căile de atac, prin raportare la art. 457 alin. (3) NCPC rezultă că dacă partea a declarat calea de atac prevăzută în mod inexact în dispozitivul hotărârii judecătoreşti atacate, instanţa de control judiciar va respinge calea de atac astfel denumită ca inadmisibilă (legea conferă însă dreptul părţii de exercitare a căii de atac prevăzute de lege de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de control judiciar). Numai în ipoteza în care în dispozitivul hotărârii judecătoreşti atacate este menţionată corect calea de atac, iar partea o exercită sub o denumire incorectă, instanţa de control judiciar poate proceda la calificarea sa. Nu se pune problema unei calificări a căii de atac în situaţia în care hotărârea atacată o indică în mod inexact, însă partea a exercitat calea de atac prevăzută de lege, în condiţiile art. 457 alin. (2) NCPC, întrucât calea de atac poartă denumirea corectă.

Potrivit art. 99 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în situaţia recalificării căilor de atac se va proceda astfel: dacă apelul este recalificat în recurs, completul de judecată va fi întregit cu un judecător din lista de permanenţă, iar dacă recursul este recalificat în apel, completul de judecată va fi format din primii doi judecători ai completului de recurs.

Astfel, în ipoteza calificării unei căi de atac din apel în recurs (aspect ce presupune indicarea exactă a căii de atac în hotărârea atacată şi exercitarea unei căi de atac sub o denumire greşită de către parte, prin raportare la art. 457 NCPC), instanţa va proceda astfel: completul de apel va pune în discuţia părţilor calificarea căii de atac exercitate drept recurs, iar, după luarea concluziilor părţilor asupra acestui aspect, va proceda la calificarea corectă a cererii, stabilind şi componenţa completului de judecată, acesta fiind format din membrii completului de apel la care se va alătura şi judecătorul aflat pe lista de permanenţă (prin hotărârea colegiului de conducere a instanţei se poate stabili ca prima permanenţă pentru completul de apel să fie judecătorul aflat pe poziţia a 3-a în completul de recurs).

De asemenea, în ipoteza calificării unei căi de atac din recurs în apel, instanţa va proceda astfel: completul de recurs va pune în discuţia părţilor calificarea căii de atac exercitate drept apel, iar, după luarea concluziilor părţilor asupra acestui aspect, va proceda la calificarea corectă a cererii, stabilind şi componenţa completului de judecată, acesta fiind format din primii doi membri ai completului de recurs, nefiind inclus cel aflat pe poziţia a 3-a.

în ambele cazuri menţionate anterior trebuie întocmite două încheieri de şedinţa (o încheiere vizând calificarea, iar cea de-a doua încheiere privind măsurile luate în desfăşurarea în continuare a procesului), având în vedere că acestea trebuie semnate de judecătorii ce fac parte din completul stabilit în partea introductivă a încheierii, nefiind corect ca la componenţa completului să figureze doi judecători (în ipoteza în care se califică calea de atac din apel în recurs), iar, ulterior calificării, aceeaşi încheiere să fie semnată de trei judecători, mai ales că cel de-al treilea judecător nu a deliberat în privinţa calificării căii de atac, neputându-şi însuşi prin semnătură o asemenea dispoziţie.

De asemenea, dacă partea care a declarat calea de atac nu a fost prezentă la termenul de judecată la care s-a procedat la calificarea acesteia, chiar dacă nu avea termen în cunoştinţă, însă a fost legal citată, apreciem că instanţa nu este obligată să amâne cauza şi să dispună citarea părţii cu noua sa calitate, întrucât în noul cod cerinţa legală privind menţiunea calităţii celui citat în cuprinsul citaţiei nu mai este prevăzută sub sancţiunea nulităţii exprese, astfel încât o asemenea neregularitate nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, prin raportare la art. 153 alin. (2) NCPC. Totodată, în susţinerea aceleiaşi concluzii, există şi obligaţia legală a părţii de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, potrivit art. 10 alin. (1) NCPC.