Art. 243 Noul Cod de Procedură Civilă Împrejurări care pun capăt procesului Dispoziţii comune Judecata

în mod firesc, părţile angajate într-un proces au obligaţia de a urmări finalizarea procesului. La rândul său, instanţa învestită cu soluţionarea unui proces are îndatorirea de a urmări îndeplinirea obligaţiilor părţilor de a finaliza procesul care, la sfârşitul dezbaterilor, este urmat de hotărârea care dezleagă fondul.

Sunt însă şi împrejurări în care procesul se finalizează anterior parcurgerii tuturor etapelor, prin intervenirea anumitor incidente determinate de voinţa părţilor sau de anumite dispoziţii legale cu valoare imperativă, care impun anumite reguli de desfăşurare a procesului sau

Citește mai mult

anumite condiţii ale acţiunii. Aceste împrejurări se integrează incidentelor procesuale.

Indiferent de incidentul care are această funcţie întreruptivă, întotdeauna un proces se finalizează prin hotărâre. Potrivit art. 424 alin. (1) NCPC hotărârile prin care prima instanţă se dezînvesteşte fără a soluţiona fondul se numeşte sentinţâ, iar potrivit alin. (3) din acelaşi articol, dacă hotărârea este dată în apel, recurs ori în recursul în interesul legii se numeşte decizie.

Hotărârile date de instanţă în baza recunoaşterii pretenţiilor de către pârât, potrivit art. 436-437 NCPC, hotărârile prin care se încuviinţează tranzacţia părţilor în condiţiile art. 438 şi urm. NCPC, hotărârea prin care reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul pretins, conform art. 406 şi art. 408 NCPC sunt supuse numai recursului, iar dacă sunt pronunţate de o secţie a înaltei Curţi, sunt definitive™.

Dacă hotărârea se pronunţă ca urmare a admiterii unei excepţii peremptorii (diri-mante), ea va fi supusă câilor de atac, potrivit legii.

Dincolo de aceste aspecte, care nu sunt întru totul noi, se cuvin două observaţii:

a) dispoziţiile art. 243 NCPC sugerează că judecătorul se poate pronunţa prin hotărâre asupra renunţării, tranzacţiei, achiesării ori ca urmare a admiterii unei excepţii peremptorii numai dacă aceasta intervine în cursul cercetării judecătoreşti. Desigur, tranzacţia judiciară, recunoaşterile şi achiesările pârâtului la pretenţiile reclamantului presupun depăşirea primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate, la fel cum invocarea de către părţi sau de către instanţă a unei excepţii de natură a finaliza procesul trebuie să fie pusă în dezbaterea părţilor, ceea ce, automat, presupune intrarea procesului în faza cercetării judecătoreşti.

Se poate imagina însă situaţia în care reclamantul ar putea face un act de renunţare la judecarea cererii sale încă înaintea fixării primului termen al procesului, respectiv când acesta se află înăuntrul termenului de regularizare a cererii, potrivit art. 200 NCPC.

întrucât în această fază ar putea coexista lipsuri ale cererii de natură să atragă anularea sa în condiţiile art. 200 alin. (3) şi totodată s-ar putea face un act de renunţare la judecată, credem că, deşi nu s-a început cercetarea judecătorească, ar fi excesiv ca în toate cazurile să se menţină reclamantului obligaţia de regularizare, urmată de începerea cercetării judecătoreşti doar în scopul pronunţării hotărârii de renunţare.

Dincolo de lipsa de utilitate concretă a demarării procesului în condiţiile în care reclamantul intenţionează desistarea, în anumite situaţii imperativul regularizării cererii ar intra în concurs cu cel al disponibilităţii procesului; cu atât mai mult, ni se pare că art. 406 alin. (l)-(3) şi art. 408 alin. (1) nu exclud această posibilitate.

De aceea, corespunde garanţiilor din art. 6-9 NCPC posibilitatea pronunţării, chiar în acest moment procesual, a unei hotărâri de renunţare, însă doar cu condiţia ca cererea de chemare în judecată să îndeplinească acele cerinţe fără de care nu ar putea fi considerată valabilă ca act juridic (de exemplu, este nesemnată) or în lipsa cărora instanţă nu s-ar putea considera învestită (de exemplu, este netimbrată);

b) a doua observaţie priveşte premisa instituită prin art. 243 NCPC, şi anume că actul de voinţă al părţilor sau excepţia dirimantă „pun capât în întregime procesului".

Credem totuşi că în această sintagmă trebuie asimilată vocaţia incidentului procesual (renunţare, recunoaştere, tranzacţie, excepţie procesuală) de a finaliza o cerere (chiar atunci când în acelaşi proces au intervenit şi cereri incidentale), inclusiv un capăt al unei cereri (când aceasta cumulează mai multe pretenţii distincte) şi că sensul reglementării trebuie căutat în faptul că dispoziţia legală înţelege întreruperea procesului cu privire la acestea ca urmare a inutilităţii continuării lor până în faza dezbaterilor pe fond.

Soluţia este întărită şi de dispoziţiile art. 436 NCPC, care arată expres că instanţa va da o hotărâre în mâsura recunoaşterii, urmând să pronunţe o a doua hotărâre pentru pretenţiile rămase nerecunoscute, dar şi de cele cu caracter general din art. 139 alin. (5) NCPC, care arată că mai multe pricini întrunite pot fi disjunse dacă numai unele dintre ele sunt în stare de judecată - ca măsură de bună administrare a justiţiei (eadem ratio)w.