Art. 260 Noul Cod de Procedură Civilă Administrarea probelor Probele Judecata

CAPITOLUL II
Judecata

SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele

Art. 260

Administrarea probelor

(1) Administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanţă.

(2) Probele se vor administra, când este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a oricăror alte mijloace de probă.

(3) Probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.

(4) Dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.

(5) Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte probe.

(6) Când proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile prevăzute la art. 254 alin. (2), dovada contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt de faţă.

(7) Partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se înfăţişează.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Comentarii despre Art. 260 Noul Cod de Procedură Civilă Administrarea probelor Probele Judecata




adriana 13.12.2013
1. Principiul nemijlocirii. Administrarea propriu-zisă a probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, şi reprezintă atât expresia principiului nemijlocirii, dar şi o confirmare a faptului că judecătorul este subiectul probei şi cel care în mod direct şi individual îşi formează propria convingere asupra situaţiei de fapt relevate prin probe.

Legea recunoaşte anumite atenuări în privinţa regulii administrării probelor nemijlocit, în faţa instanţei: art. 261 alin. (2) NCPC prevede administrarea probelor în altă localitate, prin comisie rogatorie, cu învoiala
Citește mai mult părţilor, chiar fără citarea acestora la administrarea probei; art. 359 şi urm. NCPC se referă la administrarea probelor în procedura asigurârii dovezilor, atunci când există urgenţă, de către o altă instanţă şi de către un alt complet, dacă administrarea se face anterior demarării litigiului; art. 137 NCPC se referă la faptul că dovezile rămân administrate chiar dacă administrarea lor s-a făcut în faţa unei instanţe necompetente; art. 422 alin. (2) NCPC se referă la dovezile administrate în cursul unei cereri perimate, care nu vor fi readministrate într-un nou proces decât în măsura în care instanţa va considera necesar; art. 145 alin. (2) NCPC se referă la menţinerea probelor administrate înainte de strâmutarea unei pricini. Nu în ultimul rând, recurgerea la procedura alternativă a administrării probelor de câtre avocaţii care asistă şi reprezintă părţile este o posibilă alternativă recunoscută de lege faţă de principiul nemijlocirii.

Cu toate acestea, dacă nu suntem într-o situaţie de excepţie legală de la regula nemijlocirii administrării probelor de către şi în faţa instanţei, aceasta funcţionează imperativ (reamintim că, potrivit art. 256 NCPC, domeniul convenţiilor asupra probelor este limitat la admisibilitatea, obiectul sau sarcina probei). Astfel, instanţa civilă nu are dreptul a lua în considerare la soluţionarea unui litigiu declaraţii de martori consemnate într-o cauză penală'11, aşa cum este contrar principiului nemijlocirii a se admite o acţiune civilă exclusiv în baza probelor administrate de organele de cercetare penală.

Administrarea probelor în faţa instanţei înglobează regula administrării probelor de către completul de judecată, ea nu are în vedere locul administrării probelor, stabilit la art. 261 NCPC.

2. Ordinea administrării probelor. Administrarea probelor se face în ordinea statornicită de instanţâ, înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.

Modul în care instanţa ordonează administrarea probelor încuviinţate este determinat şi de criteriile obiective conţinute de alin. (2) şi (5) ale art. 260. Astfel:

a) probele se vor administra, când este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate. Prin urmare, probele a căror administrare este cea mai facilă datorită posibilităţilor imediate au prioritate. Soluţia este firească, fiind inutilă amânarea cauzei într-o atare situaţie; succesiunea etapelor integrate procesului probator (propunerea, încuviinţarea, administrarea) nu presupune în mod necesar şi momente temporal diferite;

b) atunci când pentru administrarea celorlalte probe sunt necesare anumite demersuri, se va fixa termen, luându-se totodată masurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a oricăror alte mijloace de probă. Instanţa va trebui să identifice în mod precis măsurile necesare pentru administrarea probelor (obligaţiile care incumbă părţilor în acest sens şi modalitatea aducerii lor la îndeplinire), partea care are obligaţia de a asigura îndeplinirea măsurii, termenul sau alte modalităţi legate de modul de îndeplinire al acestor obligaţii, precum şi sancţiunea incidenţă în cazul neîndeplinirii acestora.

Instanţa trebuie să asigure accesul părţii la cunoaşterea acestor informaţii, fie prin înştiinţarea părţii la termen, fie prin identificarea acestor măsuri, atunci când ordonează administrarea probelor, într-un mod clar, în încheierea de şedinţă. Nu apreciem că este necesar ca instanţa să comunice părţii printr-o modalitate specifică respectivele măsuri şi obligaţiile care le incumbă în legătură cu acestea, având în vedere principiile fundamentale ale procesului civil, dar şi obligaţiile părţilor de a urmări finalizarea procesului (inclusiv pe aceea de a compărea în instanţă şi de a asigura îndeplinirea obligaţiilor care îi revin), afară de situaţii cazuale care impun, în funcţie de împrejurări specifice, asigurarea înştiinţării părţii prin alte mijloace;

c) probele se vor administra înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel. Este firesc ca înainte de începerea dezbaterilor, cercetarea judecătorească să presupună finalizarea fazei probatorii a procesului, adică ceea ce ţine de confruntarea părţilor în instanţă, în principal prin administrarea probelor. Cu toate acestea, chiar după finalizarea cercetării judecătoreşti, când se intră în dezbateri, moment marcat de art. 389 NCPC, se poate impune completarea sau refacerea unor probe ori poate deveni incidenţa una dintre situaţiile prevăzute la art. 254 alin. (2) NCPC.

însă instanţa nu-şi va putea întemeia soluţia pe probe consemnate la dosar după închiderea dezbaterilor, deoarece s-ar încălca principiul dreptului la apărare, soluţie expres consacrată prin noul cod în art. 394 alin. (3) în privinţa înscrisurilor; mai mult, putem spune că, după deschiderea dezbaterilor în fond, potrivit art. 392 NCPC, părţile nu mai pot formula cereri, incluzând în această categorie şi cererea de a depune un înscris cu caracter probator sau de a înfăţişa instanţei o probă (adică de a permite administrarea acesteia);

d) dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă. Simultaneitatea administrării dovezii şi a dovezii contrare este cerută de lege din raţiuni de eficienţă a procesului de probaţiune;

e) dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte probe.

Dincolo de regulile referitoare la ordinea administrării probelor recomandate în alin. (2)-(5) ale art. 260 NCPC, instanţa poate ordona administrarea acestora având în vedere şi utilitatea, concludenţa lor, precum şi orice alte criterii care eficientizează procesul de probaţiune. Apreciem totuşi că măsurile instanţei trebuie să aibă previzibilitate pentru participanţii la proces şi trebuie să fie justificate (motivate).

3. Dovada contrară. Deşi art. 260 este primul din suita celor referitoare la regulile de administrare a probelor, totuşi ultimele două alineate păstrează o anumită inconsecvenţă a fostului cod legată de succesiunea textelor şi menţine două dispoziţii referitoare la propunerea/drepturile părţilor de a propune „dovada contrară", atunci când dovada cu martori a fost încuviinţată în condiţiile art. 254 alin. (2) NCPC.

Astfel, sub pedeapsa decăderii părţii din dreptul de a propune proba cu martori, dovada contrară celei încuviinţate în condiţiile art. 254 alin. (2) NCPC trebuie cerută de parte la oceloşi termen sau, dacă a lipsit la încuviinţarea dovezii, la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare la primul termen când se înfăţişează.

Dincolo de faptul că ar fi fost mai corectă integrarea acestor dispoziţii în art. 254

alin. (2), dorim să subliniem că ele se referă exclusiv la proba cu martori.

în fine, alineatul ultim al art. 260 NCPC se referă la solicitarea probei contrare de către partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii în favoarea celeilalte părţi, fără a mai specifica natura probei.

în contextul acestei ultime dispoziţii, dorim să subliniem că nu credem ca legiuitorul a intenţionat o derogare de la regulile stricte privind solicitarea probelor, stabilite prin dispoziţiile art. 254 NCPC. Reamintim pe scurt că probele se solicită prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare, iar în afara acestor limite, doar în mod excepţional. De aceea, suntem îndreptăţiţi să considerăm, în acest context, că solicitarea probei contrare în condiţiile art. 260 alin. (7) NCPC se referă la aceste situaţii de excepţie.

Tot cu acest prilej, amintim că această reglementare precisă a dreptului de a solicita proba contrară trebuie dublată şi de limitarea adusă prin art. 254 alin. (3) NCPC, în sensul că obiectul probei contrare trebuie să vizeze „acelaşi aspect", adică acelaşi fapt în legătură cu care s-a propus şi încuviinţat proba, potrivit alin. (2) al art. 254.
Răspunde