Art. 261 Noul Cod de Procedură Civilă Locul administrării probelor Probele Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Art. 261
Locul administrării probelor
(1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor.
(3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit însărcinarea.
(4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat.
(5) După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată, dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz, pentru dezbaterea fondului.
| ← Art. 260 Noul Cod de Procedură Civilă Administrarea probelor... | Art. 262 Noul Cod de Procedură Civilă Cheltuielile necesare... → |
|---|
De la această regulă se poate deroga numai atunci când legea permite, iar o astfel de derogare este comisia rogatorie, procedura reglementată de art. 261 alin. (2)-(5) NCPC. Comisia rogatorie este o instituţie specifică dreptului procesual, asimilată incidentului, atât din perspectiva probelor, cât şi a competenţei (fiind o situaţie de prorogare a competenţei).
Din perspectiva
Citește mai mult
probaţiunii, comisia rogatorie reprezintă totuşi o abatere de la regula instituită prin alin. (1) al art. 260 NCPC, astfel că nu poate fi considerată decât o situaţie excepţională, legea arătând că instituţia devine incidenţă dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei.Este astfel inadmisibilă dispoziţia prin care tribunalul, după casare şi reţinerea cauzei pentru judecarea în fond, hotărăşte audierea martorilor admişi prin comisie rogatorie, de către o altă instanţă de judecată din aceeaşi localitate cu respectivul tribunal. Nu există niciun text de lege care să permită instanţei care rejudecă fondul după casarea cu reţinere să dispună ca administrarea unor probe să fie făcută de o instanţă din circumscripţia sa teritorială. în plus, o astfel de soluţie încalcă principiul nemijlocirii. Se mai observă că, în speţă, nu se punea problema unei comisii rogatorii, deoarece administrarea dovezii nu urma să se facă într-o altă localitate.
2. Obiectul comisei rogatorii. Obiectul comisiei rogatorii nu poate fi altul, în circumstanţele arătate, decât „administrarea doveziiPrin urmare, atunci când sunt incidente circumstanţele care justifică administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa care judecă procesul asigură îndeplinirea tuturor aspectelor premergătoare administrării propriu-zise a probei.
Aceasta presupune încuviinţarea probei în condiţiile legii, instanţa stabilind obiectul acesteia şi asigurându-se că toate obligaţiile părţilor legate de administrarea probei au fost îndeplinite, aşa cum se dispune şi prin art. 262 alin. (5) NCPC. în acest sens, numai art. 340 NCPC stabileşte că dacă expertiza se face la o altă instanţă prin comisie rogatorie, numirea experţilor şi stabilirea sumelor cuvenite vor fi lăsate în sarcina acestei din urmă instanţe, ceea ce semnifică faptul că instanţa care dispune administrarea probei de către o altă instanţă este scutită a asigura îndeplinirea de către parte a obligaţiei de plată a onorariului cuvenit experţilor.
3. Instanţa desemnată. Sub aspectul procedibilităţii, comisia rogatorie poate fi cerută de părţi sau poate fi dispusă din oficiu şi, fiind dispusă pentru realizarea unui serviciu public, ea este obligatorie pentru instanţa desemnată, afară doar de situaţia în care s-ar încălca regulile de competenţă materială.
Codul trasează regula conform căreia proba va fi administrată prin comisie rogatorie de către o instanţâ egală în grad instanţei care a dispus-o sau, dacă în localitatea respectivă nu există o instanţă egală în grad, poate fi efectuată şi de către o instanţâ inferioară în grad.
în ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta este determinată de locul situârii probei (mijlocului de probă). în mod special însă, atunci când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit însărcinarea.
Prin urmare, deşi suntem în prezenţa unui caz de necompetenţă teritoriala, acesta nu se soluţionează prin intermediul hotărârii de declinare în condiţiile art. 130-132 NCPC, ci printr-o măsură administrativă, desigur materializată prin încheiere care va fi adusă la cunoştinţa instanţei de la care a primit însărcinarea. Această modalitate de desesizare vizează însă numai incidentul legat de necompetenţă teritorială.
Deşi legea nu distinge, credem că măsura administrativă a înaintării dosarului instanţei în circumscripţia căreia proba urmează să fie administrată se aplică şi în situaţia în care instanţa care a dispus efectuarea comisiei rogatorii a înaintat dosarul unei instanţe necompetente doar dintr-o eroare care nu poate fi asimilată incidentului necompetenţei teritoriale (de exemplu, dintr-o eroare administrativă). însă de data aceasta încheierea de scoatere de pe rol şi de înaintare a dosarului la instanţa desemnată prin dispoziţia de administrare a probei prin comisie rogatorie nu va avea ca temei alin. (3) al art. 261, ci va fi o încheiere administrativă, justificată de eroarea produsă.
4. încheierea de solicitare a comisiei rogatorii. Administrarea probei prin comisie rogatorie se va dispune de către instanţa sesizată cu judecarea procesului (instanţa rogantă) prin încheiere care reprezintă actul de sesizare al instanţei solicitate cu administrarea probei (instanţa rogată).
Prin aceeaşi încheiere, instanţa solicitantă va preciza, în funcţie de proba care se impune a fi administrată, după caz: întrebările la care trebuie să răspundă martorii sau aspectele cu privire la care trebuie chestionaţi martorii (dacă se solicită audierea unor martori), întrebările la care trebuie să răspundă una dintre părţile litigiului (dacă se solicită administrarea probei cu interogatoriul), obiectivele care trebuie avute în vedere la efectuarea unei lucrări de expertiză (dacă se solicită efectuarea unei lucrări tehnice), aspectele care trebuie urmărite la faţa locului (dacă se solicită efectuarea unei cercetări locale), precum şi menţiunea că obligaţiile părţilor legate de administrarea probei respective au fost îndeplinite. Indicarea acestor elemente se impune tocmai în vederea eficientei administrări a unei probe de către o instanţă care nu cunoaşte cauza pentru soluţionarea căreia este chemată să administreze o probă.
5. Administrarea probei de către instanţa sesizată prin comisie rogatorie. Instanţa sesizată prin comisie rogatorie să administreze dovada trebuie să urmeze aceleaşi reguli de procedură pe care legea le prevede în cazul acelei dovezi, iar încheierea prin care se realizează comisia rogatorie şi care va constata efectuată comisia rogatorie nu poate face obiectul căii de atac decât odată cu fondul.
între altele, se menţine obligativitatea citării părţilor la administrarea probei prin comisie rogatorie în faţa instanţei rogate, cu excepţia cazului în care părţile se învoiesc şi felul dovezii îngăduie administrarea sa fără citare. învoiala părţilor poate interveni atât în faţa instanţei sesizate cu judecarea cauzei, atunci când dispune administrarea probelor prin acest procedeu, fie în faţă instanţei care este desemnată să administreze proba şi trebuie să fie expresă.
în ce priveşte posibilitatea necitării părţilor la administrarea dovezii, justificată de felul dovezii ce urmează a fi administrată, credem totuşi că aceasta trebuie să aibă o justificare excepţională, regula rămânând citarea, şi trebuie considerată numai în legătură cu circumstanţele referitoare la probă, iar nu la părţile din proces.
După administrarea probei, instanţa solicitată va înainta instanţei solicitante dosarul care conţine proba, înţeleasă ca rezultat consemnat al administrării sale.
Alineatul final arată că, dacă este cazul, instanţa care judecă procesul va fixa din oficiu termen pentru continuarea cercetării procesului sau pentru dezbaterea fondului.
Aceasta înseamnă că este posibil ca administrarea probei prin comisie rogatorie să justifice râmânerea în nelucrare a procesului, fapt care însă nu poate atrage perimarea, întrucât repunerea pe rol a dosarului pentru continuarea judecăţii nu poate fi plasată în domeniul culpei părţii, ci presupune o măsură pe care instanţa avea obligaţia să o realizeze din oficiu. Nimic nu împiedică instanţa sesizată cu judecarea procesului, din raţiuni impuse de continuare judecăţii (cum ar fi administrarea altor probe sau efectuarea altor acte procesuale specifice cercetării procesului), să fixeze termene succesive, iar pe durata acestora administrarea probei prin comisie rogatorie să fie finalizată şi înaintată instanţei solicitante.
6. Cooperarea judiciară în procesul civil internaţional. în contextul cooperării dintre organele jurisdicţionale ale statelor membre în vederea obţinerii de probe în materie civilă sau comercială, după aderarea la Uniunea Europeană sunt aplicabile prevederile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1206/2001 din 28 mai 2001 referitor la cooperarea între jurisdicţiile statelor membre în domeniul obţinerii probelor în materie civilă sau comercială cu statele membre ale Uniunii Europene (cu excepţia Danemarcei).
De asemenea, dincolo de cooperarea judiciară unională, în materia probelor în procesul civil internaţional sunt operabile convenţiile/tratatele multilaterale (Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, la care România a aderat prin Legea nr. 175/2003, Convenţia privind procedura civilă adoptată la Haga la 1 martie 1954, la care România a aderat prin Decretul nr. 81/1971), dar şi convenţiile/ tratatele bilaterale.
Principiile care stau la baza cooperării în materie civilă vor fi pe larg abordate în materia procesului civil internaţional, reglementat în Cartea a Vll-a a codului.