Art. 262 Noul Cod de Procedură Civilă Cheltuielile necesare administrării probelor Probele Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Art. 262
Cheltuielile necesare administrării probelor
(1) Când administrarea probei încuviinţate necesită cheltuieli, instanţa va pune în vedere părţii care a cerut-o să depună la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanţă, dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor.
(2) În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi.
(3) Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în termenul fixat atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovada încuviinţată în faţa acelei instanţe.
(4) Depunerea sumei prevăzute la alin. (1) se va putea însă face şi după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.
(5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică şi în cazul în care administrarea probei se face prin comisie rogatorie.
| ← Art. 261 Noul Cod de Procedură Civilă Locul administrării... | Art. 263 Noul Cod de Procedură Civilă Situaţia părţii... → |
|---|
Este previzibil că uneori administrarea unor probe necesită cheltuieli, fie că acestea reprezintă remuneraţii ale celor implicaţi în procesul de administrare a probei (experţi, interpreţi, traducători), fie că reprezintă doar despăgubiri pentru cei angrenaţi în procesul de probaţiune (cheltuieli pe care martorii le fac pentru a se prezenta în proces, pentru cazarea, deplasarea şi
Citește mai mult
masa martorilor, experţilor, ori care ţin de asigurarea logisticii necesare pentru administrarea unei probe).în toate cazurile, părţile sunt ţinute direct de plata acestor cheltuieli încă în timpul ori pe durata procesului. Trebuie menţionat că nu avem în vedere aici plata cheltuielilor de judecată globalizate la finalul procesului şi care rezidă în componenta procesuală a raportului juridic dintre părţi, ci plata costurilor pe care administrarea unei probe o presupune, o obligaţie procesuală a părţii faţă de cei implicaţi în procesul de probaţiune.
Aceste costuri sunt, cum este şi firesc, în sarcina pârtii care a cerut proba ce implică anumite cheltuieli de administrare, iar dacă proba a fost încuviinţată la cererea ambelor părţi, instanţa va stabili proporţia în care fiecare dintre acestea suportă costurile de administrare (este în special cazul expertizelor, atunci când ambele părţi propun obiective proprii pe care instanţa le încuviinţează).
în cazul probei dispuse din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanţa va stabili cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească. întrucât în acest caz reperul părţii care a solicitat proba nu se mai regăseşte, instanţa va trebui să aprecieze sarcina plăţii în funcţie de obiectul probei astfel dispuse. Cum în condiţiile art. 249-250 NCPC sunt supuse probaţiunii faptele susţinute de părţi în cursul procesului, autorul susţinerii care impune proba va suporta costurile de administrare.
Instanţa estimează şi întinderea costurilor impuse de administrarea unei probe atunci când obligaţia de platâ se impune anterior administrârii probei (cum ar fi stabilirea unui onorariu estimativ pentru efectuarea unei expertize). însă când cererea de plată a acestor costuri este făcută de persoana îndreptăţită implicată în procesul de probaţiune -înainte sau dupâ administrarea probei - instanţa va hotărî întinderea lor în funcţie de elementele probatorii prezentate de autorul cererii de plată (spre exemplu, cheltuielile de deplasare, cazare şi masă ale martorului vor fi stabilite în baza probelor prezentate instanţei de către acesta).
Stabilirea întinderii cheltuielilor de administrare a probelor, a părţii în sarcina căreia cade obligaţia de plată, modalitatea de consemnare a plăţii şi termenul în care plata trebuie realizată se va face prin încheiere.
2. Sancţiunea nedepunerii sumelor stabilite de instanţă. în condiţiile alin. (3) al art. 262, nedepunerea sumelor în termenul fixat de instanţă în condiţiile alin. (1) atrage decăderea părţii din dreptul de a administra dovada. în legătură cu această dispoziţie, se impun două observaţii:
a) prima este aceea că partea are dreptul de a-i fi administrată proba, iar nu dreptul de a administra proba, administrarea acesteia făcându-se de către instanţă. Prin urmare, există o imprecizie a normei cu privire la conţinutul dreptului sancţionat;
b) a doua este referitoare la faptul că sancţionarea cu decăderea intervine numai atunci când partea are dreptul de a-i fi administrată o probă, adică numai atunci când proba a fost propusă şi încuviinţată părţii, iar nu şi atunci când administrarea probei s-a dispus din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1) NCPC.
Restrângerea este firească, având în vedere că în acest caz partea nu are dreptul de a-i fi administrată proba, ci doar o obligaţie legata de administrarea probei, iar instituţia decăderii se asociază întotdeauna unui drept pe care îl sancţionează. în cazul în care, pentru o probă dispusă din oficiu, partea nu îndeplineşte obligaţia de plată a costurilor implicate de administrarea probei, vor deveni incidente alte sancţiuni atunci când legea le prevede sau justifică sau instanţa va păşi la judecată cu consecinţa aprecierii ca nedovedite a faptului susţinut în cursul procesului şi pentru care respectiva probă a fost dispusă.
Nu în ultimul rând, se mai impune a sublinia şi faptul că decăderea intervine atunci când costurile de administrare a probei se stabilesc anterior administrării acesteia. Nu poate fi decăzută partea din dreptul de a-i fi administrată o probă dacă administrarea probei este realizată deja (în acest caz, proba aparţine cauzei şi s-ar recunoaşte părţii un mijloc indirect de desistare de probe atunci când rezultatul ei nu i-ar fi favorabil); în schimb, încheierea instanţei va reprezenta un titlu de creanţă împotriva părţii îndatorate.
Sancţiunea decăderii va putea fi evitată prin depunerea sumelor necesare pentru administrarea probei, deşi s-a depăşit termenul stabilit de către instanţă în condiţiile alin. (1), dacă acest fapt nu pricinuieşte amânarea cauzei.
Mai arătăm şi că sancţiunea decăderii în condiţiile acestui articol se menţine numai pentru etapa procesuală respectivă (primă instanţă, apel) şi nu se extinde la celelalte etape unde propunerea probei în legătură cu care s-a dispus decăderea ar putea fi reiterată, iar procedura administrării reluată.
în fine, ultimul alineat nu reprezintă decât o reconfirmare a faptului că administrarea probei prin comisie rogatorie respectă aceleaşi reguli referitoare la administrarea probelor, inclusiv în privinţa cheltuielilor.