Art. 325 Noul Cod de Procedură Civilă Bănuiala de mărturie mincinoasă Probele Judecata

Dacă din cercetare rezultă bănuieli că martorul a dat în faţa instanţei o declaraţie mincinoasă ori că a fost mituit, instanţa are obligaţia de sesizare a organului de urmărire penală competent.

în principiu, cercetarea unei probe se confundă cu deliberarea de după închiderea dezbaterilor, când instanţa realizează o evaluare concertată a tuturor elementelor cauzei. Textul rămâne sub acest aspect la fel de parcimonios ca vechea reglementare din art. 199 CPC 1865, care impunea o asemenea interpretare. Aceasta semnifică repunerea cauzei pe rol, deoarece niciun act de procedură nu poate fi făcut

Citește mai mult

după închiderea dezbaterilor, cu atât mai mult acte legate de administrarea probelor.

Noul cod operează doar cu distincţia între cercetarea judecătorească şi dezbateri, punctând că în dezbateri se mai pot totuşi pune în discuţie inclusiv chestiuni legate de administrarea probelor, dar această problemă nu este tranşată defel la nivelul reglementării.

Considerăm totuşi că bănuielile de mărturie mincinoasă ori mituirea martorului pot rezulta în mod serios din date, elemente sau evenimente chiar contemporane audierii martorului, de aceea intervenţia instanţei este oportun să se producă la acelaşi moment, în primul rând justificat de raţiuni de aflare a adevărului în dosarul civil. în plus, aceasta reprezintă şi pentru parte posibilitatea de a interveni în sensul unei cereri de suplimentare a probatoriului, care să-i asigure atât egalitatea comparativ cu adversarul său, cât şi posibilitatea de a-şi exercita o apărare efectivă.

De aceea, credem că instanţa poate sesiza organul de urmărire penală atunci când apreciază că, din toate aceste circumstanţe, reies bănuieli de mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, fără ca aceasta să reprezinte o apreciere anticipată asupra probei.

Mai observăm şi faptul că, dacă bănuielile de mărturie mincinoasă au întotdeauna ca subiect martorul, mituirea sa nu are neapărat legătură cu calitatea probei, care poate rămâne intactă (de exemplu, martorul însuşi denunţă în faţa instanţei civile mituirea sa), chiar şi în condiţiile sesizării organelor de anchetă penală, astfel că nu poate influenţa deliberarea.

Sesizarea organului de urmărire penală în sine nu îndreptăţeşte instanţa la înlăturarea probei din dosar până la soluţionarea definitivă a cauzei care face obiectul sesizării penale, dar permite judecătorului o evaluare a sincerităţii martorului argumentată pe aceste împrejurări.

După începerea urmăririi penale, sesizarea organului de urmărire penală competent ar putea să justifice şi o eventuală suspendare facultativă a judecăţii, în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 NCPC sau ar putea prezuma incidenţa unui motiv de revizuire a hotărârii, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC

Chiar dacă oricare dintre părţile litigiului ar putea să susţină în faţa instanţei că martorul face o declaraţie mincinoasă ori că a fost mituit, sesizarea organului de urmărire penală competent în condiţiile art. 325 va fi întotdeauna rezultatul convingerii instanţei, care va aprecia suveran, chiar din oficiu şi ţară a asculta părţile asupra acestei chestiuni. Nimic nu împiedică părţile să acţioneze separat cu plângeri penale, acţiuni care se disting însă de procedura civilă a administrării probei cu martori.

în fine, sesizarea organului de urmărire penală se face după întocmirea unui proces-verbal care surprinde toate aspectele de fapt sesizate de către instanţă şi care au indus acesteia bănuiala de mărturie mincinoasă sau de mituire a martorului, proces-verbal care reprezintă actul de sesizare în materie penală.