Art. 329 Noul Cod de Procedură Civilă Prezumţiile judiciare Probele Judecata

Concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege se numesc prezumţii judiciare (sau simple). Prezumţiile judiciare pot fi:

a) deductive, în cazul în care se desprinde o concluzie particulară dintr-una generală,

b) inductive, atunci când se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare.

Prezumţiile simple se pot baza pe anumite mijloace de probă directe (depoziţia unui martor, un înscris, un început de dovadă scrisă etc.) sau pe anumite împrejurări ce permit judecătorului să tragă concluzia existenţei sau

Citește mai mult

inexistenţei faptului care trebuie probat.

în procesele judiciare magistraţii operează instinctiv cu prezumţii deoarece acestea reprezintă o componentă invariabilă a raţionamentului în genere şi în special în cazul evaluării situaţiilor de fapt în sens strict, acolo unde probele directe nu au aptitudinea de a dovedi cu certitudine situaţiile afirmate - tant vaut le juge, tant vaut l'induction du jugell].

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 329 impun judecătorului nu doar conştientizarea aplicării acestui silogism, ci şi folosirea lui rezonabilă, ţinând seama de importanţa consecinţelor acestuia, precum şi de anumite criterii de admisibilitate:

a) prima condiţionare se referă la posibilitatea judecătorului de a opera cu prezumţii simple (judecătoreşti) numai atunci când este admisibilă proba cu martori.

Această condiţie urmăreşte să nu se eludeze indirect interdicţiile prevăzute în art. 309 alin. (2) şi (4) NCPC. Deci, nu este admisibilă o prezumţie simplă pentru dovada unui act juridic ce nu poate fi probat prin mărturie, deoarece a permite dovada faptelor vecine şi conexe (eventual chiar prin declaraţii de martori), din a căror existenţă se poate trage concluzia existenţei actului juridic, înseamnă a proba actul respectiv cu nesocotirea dispoziţiilor înscrise în art. 309 NCPC.

Soluţia trebuie să fie însă nuanţată, întrucât art. 329 NCPC nu se completează numai cu art. 309 alin. (2) şi (4) NCPC, ci şi cu toate celelalte texte care stabilesc derogări de la acesta, articol care, nefiind imperativ, poate fi înlăturat prin convenţia părţilor. Reclamantul propunând proba cu martori, iar pârâtul neopunându-se, ci eventual propunând martori în contraprobă, înseamnă că părţile au înţeles să probeze actul juridic prin alte mijloace de probă decât înscrisuri, inclusiv prin prezumţii simple. în această situaţie, martorii pot relata fie despre existenţa sau inexistenţa actului juridic (care deci va fi probat printr-un mijloc de probă direct), fie despre anumite împrejurări de fapt (părţile au discutat despre un eventual contract, pârâtul a avut un anumit comportament care reprezintă o executare a contractului afirmat etc.) din care instanţa ar putea trage concluzia existenţei actului juridic, eventual din coroborarea acestor depoziţii cu alte mijloace de probă.

Mai observăm şi faptul că actuala reglementare nu menţine excepţia referitoare la admisibilitatea prezumţiilor judecătoreşti în cazul în care se atacă un act pentru că acesta s-a făcut prin fraudă, doi ori violenţă, dar incidenţa ei este firească, deoarece într-o atare situaţie, fiind vorba despre o situaţie de fapt, proba cu martori este, oricum, admisibilă;

b) a doua condiţionare se referă la posibilitatea magistratului de a se întemeia pe prezumţii simple doar dacă „au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea".

Această condiţie are în vedere temeinicia raţionamentului logico-judiciar, care trebuie să aibă nişte limite fireşti, impunându-se în primul rând o responsabilizare a magistratului care nu poate ignora importanţa consecinţelor raţionamentului său, dar chiar şi faptul că, datorită modului său de formare, el este inaccesibil pentru părţi şi ar putea reprezenta o restricţionare severă a dreptului lor la apărare.

în plus, prezumţiile judecătoreşti sunt doar nişte raţionamente probabilistice, de aceea trebuie raportate la un anumit grad general de convingere, adică dacă acea concluzie raţională s-ar impune în principiu în mod statistic şi convingător. Cu alte cuvinte, este necesar ca judecătorul să estimeze, în raţionamentul pe care îl realizează, nu doar posibilitatea, ci şi probabilitatea faptului presupus prin raţionamentul său inductiv sau deductiv.