Art. 328 Noul Cod de Procedură Civilă Prezumţiile legale Probele Judecata

1. Deplasarea sarcinii probei. Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv.

Legislaţia actuală consacră o mulţime de prezumţii enunţate în textul legii ca prezumţie propriu-zisă, ca dispensă de dovadă acordată părţii, ca presupunere ori considerare sau prin orice formulă echivalentă de natură să stabilească faptele considerate de lege ca dovedite.

Articolul 328 alin. (1) NCPC arată că prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite, însă teza

Citește mai mult

următoare a textului impune beneficiarul prezumţiei legale să dovedească faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia (beneficiarul prezumţiei va trebui să dovedească faptele care justifică concluzia impusă de lege, probă care de cele mai multe ori este foarte facilă).

Tocmai de aceea, în principiu, prezumţia legală poate fi combătută prin proba contrară, dar implică o deplasare a probei: astfel, cel care doreşte să infirme faptul presupus rin lege (faptul principal generator de drepturi şi obligaţii civile) va prelua sarcina dovedirii faptului contrar.

Sunt însă situaţii în care nicio dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale sau legea o permite în condiţiile unei anumite atitudini a celui căruia prezumţia îi profită.

2. Clasificare. Din această perspectivă, a distincţiei pe care o face alin. (2) al art. 328 referitor la posibilitatea contracarării (răsturnării) prezumţiei, prezumţia legala poate fi:

a) relativa (iuris tantum), care poate fi anihilată prin proba contrară, însă sarcina probei incumbă celui care contestă prezumţia. Combaterea prezumţiei - care stabileşte un fapt - poate fi făcută de partea interesată prin orice mijloace de probă;

b) absoluta. Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă dovada contrară. Tocmai de aceea unii autori consideră că ele nu îşi găsesc locul în sistemul de probaţiune, nefiind mijloace de probă, ci ficţiuni juridice (iuris et de iu re).

Astfel, se arată că legea nu poate considera anumite probe ca infailibile, astfel încât nu pot exista prezumţii de necontrazis decât cu preţul unei inegalabile contradicţii logice, ştiinţifice şi de echitate. Cu toate acestea, funcţia prezumţiei este eminamente probatorie, iar forţa dovezii pe care o impune rezidă în anumite nevoi şi garanţii sociale, la rândul lor justificate de lege. Desigur că folosirea prezumţiilor în procesele judiciare trebuie făcută în mod rezonabil şi prezervând dreptul la apărare al părţilor, aşa cum este adevărat că raţionamentul probabilistic trebuie să ţină seama de gravitatea consecinţelor acestuia în lipsa altor probe, însă această atenţionare trebuie considerată, în primul rând, în cazul operării cu prezumţii simple.

Chiar şi în cazul prezumţiilor legale absolute se face o excepţie de la puterea doveditoare absolută a acestora, deoarece:

- în anumite situaţii, în care prezumţia corespunde ocrotirii unui interes personal al celui în favoarea căruia operează, ea poate fi răsturnată prin mărturisirea celui căruia îi profită, dacă este admisibilă ca probă. Este cazul prezumţiei legale absolute;

- dacă, însă, mărturisirea este inadmisibilă, prezumţia legală absolută nu mai poate fi răsturnată prin niciun mijloc de probă, asemenea prezumţii fiind denumite în doctrină prezumţii legale absolute irefragabile (de exemplu, autoritatea de lucru judecat);

- există şi o categorie intermediară sau mixtă de prezumţii legale, prezentată uneori ca o subdiviziune a prezumţiilor legale relative: acele prezumţii care pot fi combătute, dar numai de anumite persoane [în principiu, numai pretinsul tată poate combate prezumţia de paternitate în condiţiile art. 426 alin. (2) NCC] sau numai prin anumite mijloace de probă (prezumţiile prevăzute de art. 660 NCC nu pot fi combătute decât prin înscrisuri sau semne contrare, adică probe materiale etc.) ori numai în anumite condiţii [prezumţia de responsabilitate a locatarului pentru incendiu poate fi combătută numai dacă se probează cazul fortuit - art. 1822 alin. (2) NCC etc.].