Art. 327 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Probele Judecata

1. Noţiune. Actuala definiţie a prezumţiilor nu face decât să reia aproape identic definiţia mai veche a prezumţiilor statuată prin art. 1199 C. civ. 1864, ceea ce are ca efect inclusiv menţinerea controversei legate de calitatea lor de mijloc de probă.

Dincolo însă de necesitatea considerării lor ca mijloc de probă ori doar ca raţionament inductiv/deductiv de stabilire a realităţii sau - în cazul celor legale - de regulă de drept, raţiunea prezumţiei rezidă în mod neechivoc în nevoia de a revela adevărul, în funcţia lor probatorie, mai precis în aptitudinea de a deplasa obiectul probei de la

Citește mai mult

faptul necunoscut şi mai greu de dovedit la cel vecin şi conex cu acesta, mai uşor de dovedit, pentru că apoi să se poată stabili, în baza unui silogism logic metodic, faptul principal generator de consecinţe juridice1*1.

Mai simplu, s-a spus că prezumţiile sunt probe indirecte, întrucât, reprezentând concluziile trase de lege sau de judecător de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părţi este necesar să se apeleze la inducţia sau deducţia realităţilor împrejurărilor speţei, pe calea raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut.

Astfel, remiterea titlului de către creditor debitorului nu dovedeşte direct liberarea debitorului (precum în cazul înscrisului semnat de către creditor prin care acesta atestă primirea plăţii ori în cazul declaraţiilor martorilor care au văzut faptul plăţii), însă art. 1503 alin. (1) NCC prezumă că debitorul şi-a plătit datoria, având în vedere că, de regulă, debitorul care plăteşte cere şi primeşte dovada pe care o posedă creditorul; art. 339 NCC instituie prezumţia potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soţilor, stabilind legătura de vecinătate şi conexitate între faptul dobândirii unui bun, de oricare dintre soţi, în timpul căsătoriei, şi faptul că bunul respectiv este comun, deoarece, în mod obişnuit, ambii soţi contribuie la dobândirea unui bun în timpul căsătoriei; art. 414 NCC stabileşte legătura de conexitate între faptul naşterii sau conceperii copilului în timpul căsătoriei şi faptul că soţul mamei este tatăl copilului, impunând concluzia paternităţii soţului mamei etc.

în toate aceste exemple, prezumţiile sunt create chiar de câtre lege, în considerarea unor cazuri determinate, judecătorul fiind dispensat de a mai face raţionamentul pe care îl face însăşi legea. Judecătorul va trebui să stabilească numai faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia legală.

2. Clasificare. Din perspectiva noilor reglementări procesuale se menţine marea dihotomie a prezumţiilor între:

a) prezumţiile legale, adică cele determinate special prin lege. Ele scutesc de dovadă pe cel în favoarea căruia operează, în tot ceea ce legea consideră ca fiind dovedit;

b) prezumţiile judiciare (simple, ale omului), adică „lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului". Acestea permit magistratului, în anumite condiţii, să tragă concluzii asupra faptelor principale care fac obiectul probaţiunii.