Art. 416 Noul Cod de Procedură Civilă Cererile supuse perimării Perimarea cererii Unele incidente procedurale

CAPITOLUL III
Unele incidente procedurale

SECŢIUNEA a 4-a
Perimarea cererii

Art. 416

Cererile supuse perimării

(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.

(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Comentarii despre Art. 416 Noul Cod de Procedură Civilă Cererile supuse perimării Perimarea cererii Unele incidente procedurale




Dumitrescu Mihaela 29.12.2018
In cazul in care eu am fost chemata in judecata de catre asociatia de proprietari din care fac parte, iar conducerea asociatiei refuza sistematic sa depuna in instanta inscrisurile solicitate de instanta, cand poate interveni perimarea? Si la ce poate interveni perimarea? La procesul aflat pe rol la instanta de fond, sau la debit?
Răspunde
Ioan 7.09.2016
Avand calitatea de reclamant,in instanta de fond am castigat un proces,iar paratul a facut apel,insa la Tribunal s-a suspendat judecata prin lipsa partilor,iar dupa 6 luni s-a constatat perimarea cererii.Asta inseamna ca hotararea de la instanta de fond ramane cea valabila?
Răspunde
sandu radu 25.12.2013
1. Noţiune. Scopul reglementării. Perimarea reprezintă o sancţiune procedurală ce operează de drept şi se răsfrânge asupra întregii activităţi judiciare, iar nu doar asupra unui act de procedură concret, fiind determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului. Ea are un caracter mixt, de sancţiune procedurală şi de prezumţie de desistare de judecată.

Totodată, perimarea, constând în stingerea litigiului, este edictată în interesul unei bune administrări a justiţiei, urmărind soluţionarea cauzelor cu celeritate şi degrevarea rolului instanţelor de dosare inactive, astfel
Citește mai mult încât răspunde unui interes general, dar şi unui interes al părţilor, anume acela ca drepturile lor să nu rămână un timp îndelungat într-o stare de incertitudine.

2. Obiectul perimării. Textul se referă la perimarea unei cereri de chemare în judecată, contestaţii, apel, recurs, revizuire sau orice altă cerere de reformare sau de retractare, în cea din urmă categorie intrând şi contestaţia în anulare, precum şi acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, reglementată de art. 608 NCPC.

Recursul în interesul legii şi, pentru aceleaşi raţiuni, sesizarea adresată înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind căi de atac de reformare sau retractare, nu pot fi perimate.

Perimarea nu implică neapărat o cerere care presupune cercetarea pe fond a unei pretenţii, astfel încât ar putea fi perimate şi cererile privind luarea măsurilor asigurătorii, actele extrajudiciare, dar şi cererea de perimare etc., întrucât instanţa poate să constate perimarea din oficiu, chiar şi în lipsa părţilor, cu condiţia ca acestea să fie legal citate.

Chiar dacă nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană şi chiar dacă nu presupun cercetarea pe fond a unei pretenţii, cererile în materie necontencioasă pot fi perimate. Articolul 536 alin. (1) NCPC prevede că dispoziţiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii. De exemplu, pentru cazul în care instanţa a decis soluţionarea cererii (necontencioase) cu citarea petentului [cererea putând fi soluţionată şi fără citare, la aprecierea instanţei, conform art. 532 alin. (1) teza finală NCPC], iar acesta nu se prezintă la termenul fixat (şi nu a solicitat soluţionarea cererii în lipsă), instanţa va dispune suspendarea în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC, măsură ce poate antrena perimarea cererii în cazul pasivităţii acestuia în intervalul prescris de lege; de asemenea, pot exista şi situaţii în care este posibilă măsura suspendării de drept ori chiar cea judecătorească, ce pot atrage aceeaşi consecinţă.

Deşi din punct de vedere al obiectului, formal se încadrează în dispoziţiile art. 416 alin. (1) NCPC şi contestaţia privind tergiversarea procesului reglementată de Titlul IV al Cărţii a ll-a din noul cod, apreciem că sancţiunea perimării nu poate interveni în această procedură atunci când are ca premisă o suspendare voluntară, întrucât, pe de o parte, ar contraveni însăşi raţiunii reglementării unei asemenea contestaţii, iar, pe de altă parte, atare contestaţie este soluţionată de instanţă fără citarea părţilor, printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac - atunci când este admisă, şi susceptibilă a fi atacată cu plângere - atunci când este respinsă ca neîntemeiată, astfel cum dispune art. 524 alin. (4) şi (5) NCPC; ca atare, dacă citarea părţilor este exclusă, suspendarea contestaţiei pentru lipsa lor nu poate avea loc, ca de altfel, nici în condiţiile art. 242 NCPC; raţionamentul este aplicabil şi în cazul plângerii formulate împotriva încheierii de respingere a contestaţiei privind tergiversarea procesului, calea de atac fiind soluţionată, de asemenea, fără citarea părţilor [art. 525 alin. (1) NCPC]; nu este însă exclusă cu desăvârşire ipoteza unei suspendări legale, cel puţin a celei de drept, care ar putea conduce la constatarea perimării dacă sunt îndeplinite condiţiile legale de aplicare a sancţiunii.

Rămâne însă reglementată şi în noul cod perimarea executorii silite ce intervine în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, sens în care dispune art. 696 alin. (1) NCPC.

Nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau de exercitare a căilor de atac formulate de procuror, în condiţiile art. 92 alin. (1) şi (4) NCPC, întrucât acesta, dacă apreciază că nu este cazul să persiste în judecată, nu va lăsa cererea în nelucrare, ci va renunţa la ea; cu toate acestea, dacă procurorul nu renunţă la cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o ori la calea de atac declarată şi dacă sunt îndeplinite celelalte cerinţe prevăzute de lege, poate interveni sancţiunea perimării.

Nici hotărârile judecătoreşti nu pot fi obiect al perimării, menţiunea fiind necesară pentru evocarea hotărârilor parţiale, reglementate prin dispoziţiile art. 436 alin. (1) NCPC, pentru ipoteza în care, după recunoaşterea parţială a pretenţiilor reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, a pronunţat o hotărâre în măsura recunoaşterii, continuând însă judecata cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute [art. 436 alin. (2)]; dacă pricina a rămas în nelucrare, perimarea se va răsfrânge doar asupra actelor de procedură efectuate în legătură cu pretenţiile nerecunoscute, înainte sau după momentul pronunţării hotărârii parţiale.

Cererea prin care partea interesată solicită constatarea perimării este, de asemenea, compatibilă cu sancţiunea analizată, chiar dacă o atare cerere nu implică nici ea o cercetare pe fond, având în vedere că perimarea operează de drept şi, deci, poate fi constatată din oficiu, chiar şi în lipsa părţilor, cu condiţia legalei citări a acestora.

Potrivit celor arătate, reiese că perimarea este o sancţiune procedurală ce intervine, în condiţiile legii, consecutiv măsurii suspendării judecăţii, întrucât numai în acest fel poate fi întrunită premisa rămânerii cauzei în nelucrare din motive imputabile părţii.

3. Condiţiile perimării. Termen. Cerinţele prevăzute de lege pentru a interveni sancţiunea perimării, decurgând din conţinutul art. 416 alin. (1) NCPC, sunt următoarele:

a) instanţa să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanţă sau într-o cale de atac;

b) pricina să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni (spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea, în materie civilă, un termen de un an);

c) lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părţii.

Rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar motivele imputabile părţii reprezintă chestiuni de fapt pe care instanţa de judecată le va stabili de la caz la caz.

Termenul de perimare, fiind un termen procedural pe luni, se calculează potrivit regulilor de drept comun, respectiv art. 181 alin. (1) pct. 3 NCPC şi începe să curgă de la data ultimului act de procedură, îndeplinit de părţi sau de instanţă, şi care nu a mai fost urmat, din motive imputabile părţii, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.

Dacă partea a fost în imposibilitate de a acţiona, această împrejurare este incompatibilă cu noţiunea de motive imputabile folosită de text.

4. Motive neimputabile părţilor. Articolul 416 alin. (3) NCPC stabileşte situaţiile în care partea nu se consideră în culpă: când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi atunci când, din motive ce nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

Perimarea nu va putea opera dacă actul de procedură în vederea continuării judecăţii trebuia efectuat din oficiu. Spre exemplu, în cazul declinării de competenţă, instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul are obligaţia înaintării dosarului instanţei competente să soluţioneze conflictul, astfel cum dispune art. 134 NCPC; la fel este şi în ipoteza strămutării în temeiul art. 145 alin. (1) NCPC, instanţa de la care s-a strămutat procesul având obligaţia înaintării dosarului la instanţa desemnată prin admiterea cererii de strămutare; art. 471 alin. (7) şi (8) prevede îndatorirea instanţei a cărei hotărâre se atacă să înainteze dosarul instanţei de apel, obligaţie ce subzistă şi în sarcina instanţei a cărei hotărâre este recurată, respectiv, de a înainta dosarul instanţei de recurs, potrivit art. 490 alin. (2) NCPC, în toate aceste situaţii, instanţa dispunând aceste măsuri din oficiu, astfel că nu se poate reţine vreun motiv imputabil părţii pentru eventuale întârzieri în efectuarea acestor acte de procedură, care, pentru a atrage perimarea, ar trebui să depăşească 6 luni.

Fiind o sancţiune procedurală ce operează de drept, instanţa poate să constate perimarea şi din oficiu, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 420 alin. (1), chiar în lipsa părţilor, însă acestea trebuie să fie legal citate.
Răspunde