Art. 456 Noul Cod de Procedură Civilă Enumerare Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 456
Enumerare
Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea.
| ← Art. 455 Noul Cod de Procedură Civilă Situaţia mai multor... | Art. 457 Noul Cod de Procedură Civilă Legalitatea căii de... → |
|---|
2. Dublul grad de jurisdicţie. Articolul 456 dă expresie principiului dublului grad de jurisdicţie, principiu care nu are însă o valoare absolută. Mai mult decât atât, în sistemul noului Cod de procedură civilă acest principiu se
Citește mai mult
relativizează, situaţie ce se identifică prin intenţia explicită a legiuitorului exprimată în conţinutul unor norme din cuprinsul Codului prin sintagmele „hotărârea este supusă numai recursului" sau doar „hotărârea este supusă recursului" ori „poate fi atacată numai cu recurs", ceea ce echivalează cu suprimarea căii devolutive de atac a apelului [de exemplu, art. 132 alin. (4), art. 406 alin. (6), art. 410, art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 etc.].Apreciem însă că sintagma menţionată nu exclude exerciţiul celorlalte căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare şi revizuire), dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru promovarea lor, descrise la art. 503 alin. (1) şi respectiv art. 509 alin. (1) NCPC, şi dacă legea nu elimină în mod expres accesul la acestea, cum, spre exemplu, prevede art. 927 alin. (3) NCPC în materia divorţului.
Pe de altă parte, formularea „hotărârea este supusă numai apelului" echivalează cu exceptarea acesteia de la exerciţiul căii extraordinare de atac a recursului, sens în care dispune şi art. 483 alin. (2) partea finală NCPC; aceste hotărâri sunt definitive la data pronunţării deciziei de către instanţa de apel, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4.
Dacă însă un text din cod prevede „hotărârea este definitivă", opţiunea legiuitorului este în sensul de a nu fi supusă nici apelului, nici recursului.
3. Căi ordinare şi căi extraordinare de atac. Exercitarea căilor de atac. Textul stabileşte apelul ca fiind calea ordinară de atac şi enumeră şi căile extraordinare de atac: recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea.
Căile de atac nu sunt guvernate de principiul oficialităţii, ci reprezintă drepturi procesuale aflate, în principiu, la îndemâna părţilor, fiind nevoie de manifestarea de voinţă a titularului căii de atac în sensul declanşării mecanismului judiciar al controlului judecătoresc. Pentru exercitare, subiectele căii ordinare de atac nu trebuie să îndeplinească vreo condiţie specială, aceasta putând fi promovată pentru motive de nelegoiitote şi netemeinicie, astfel încât se poate recurge la promovarea ei pentru valorificarea oricărei nemulţumiri legate de hotărârea atacată, nefiind ţinute de conceperea anumitor critici, circumscrise unor rigori procedurale.
în schimb, pentru exercitarea căilor extraordinare de atac, titularul acestora este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală la normele imperative, de ordine publică prin care sunt reglementate motivele exprese şi limitative pentru care se poate formula recurs, contestaţie în anulare ori revizuire.
4. Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare. Şi sub imperiul noului cod caile de atac de reformare rămân apelul şi recursul, soluţionându-se, de regulă, de către instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, pe când cele de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea - se soluţionează de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, ca şi în reglementarea anterioară; pentru ipoteza apelului sunt însă posibile şi excepţii, în sensul că hotărârea apelată poate să nu fie pronunţată de o instanţă inferioară, ci obiectul apelului să privească o hotărâre arbitralâ, astfel cum, de exemplu, prevede art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe etc.
5. Căi de atac devolutive şi nedevolutive. Calea de atac devolutivâ este numai apelul, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, în condiţiile în care în sistemul noului cod nu mai este reglementată o cale de atac echivalentă recursului prevăzut de art. 3041 CPC 1865.
Recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea sunt cai de atac nedevolutive, întrucât instanţa realizează, în condiţiile legii, doar un control asupra hotărârii atacate fără să determine o nouă judecată în fond.
6. Căi de atac suspensive şi nesuspensive de executare. Referitor la hotărârile susceptibile de executare silită, se impune precizarea că termenul de apel suspendă de drept executarea [art. 468 alin. (5)], efect ce se prelungeşte în cazul exercitării căii de atac până la soluţionarea apelului, dată la care hotărârea dobândeşte caracter executoriu, astfel cum prevede art. 633 pct. 2 NCPC; dacă nu este susceptibilă de recurs, hotărârea instanţei de apel este definitivă, însă dacă legea permite exercitarea recursului ea devine definitivă la data expirării termenului de recurs (dacă nu este exercitat), conform art. 634 alin. (1) pct. 4 şi art. 634 alin. (2) raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4, sau la data soluţionării recursului, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Efectul suspensiv al termenului de apel nu operează în cazul hotărârilor primei instanţe care se bucură de executare provizorie de drept (art. 448) sau pentru care instanţa a încuviinţat executarea provizorie (art. 449), în ambele situaţii însă, instanţa de apel putând să suspende executarea vremelnică a hotărârii în condiţiile art. 450 NCPC.
Ca regulă, recursul nu are caracter suspensiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 484 alin. (1) NCPC, şi anume în pricinile privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege; de asemenea, recursul devine suspensiv de executare în situaţia în care instanţa de recurs dispune suspendarea, la cerere şi cu plata unei cauţiuni [art. 484 alin. (2)].
Nici contestaţia în anulare sau revizuirea nu sunt suspensive de executare de drept, dar instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de căi de atac poate încuviinţa suspendarea, sub condiţia dării unei cauţiuni, astfel cum prevede art. 507 şi, respectiv, art. 512 NCPC.
Precizăm că, nici măcar în economia prevederilor Codului de procedură civilă, acestea nu sunt, în sens generic vorbind, singurele căi de atac. Noul cod de procedură reglementează căile tipice de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Prin definiţie, nu se respinge deci posibilitatea instituţionalizării, prin legi speciale, şi a
Citește mai mult
altor căi de atac. Unele dintre acestea - respectiv cele îndreptate exclusiv împotriva unor hotărâri ale organelor jurisdicţionale din afara sistemului instanţelor judecătoreşti - au fost considerate căi ordinare, de reformare şi devolutive. încercarea de a le încadra în categoriile căilor de atac prevăzute pentru hotărârile judecătoreşti ni se pare nejustificată şi fără deplină acoperire: mai întâi, pentru că ele nu au ca obiect hotărâri judecătoreşti; apoi, pentru că, în condiţiile legilor speciale de reglementare, fiecare prezintă una sau mai multe trăsături specifice. De altminteri, există şi căi de atac prin care se exercită controlul asupra hotărârilor unor organe cu activitate jurisdicţională, rezolvate însă de un organ de jurisdicţie din afara sistemului organelor judecătoreşti. Prin norme sau legi speciale au fost instituite unele căi distincte de atac a actelor jurisdicţionale, care trebuie examinate ca atare - ca mijloace procedurale specifice -, ţinând seama de particularităţile fiecăreia, nefiind susceptibile de reducere la un numitor comun, nici de încadrare în una sau alta dintre căile de atac prevăzute de legea comună de procedură civilă. Bunăoară: unele dintre „acţiunile” în contencios administrativ, adică acelea îndreptate împotriva unor acte administrativ-jurisdicţîonale; acţiunea în desfiinţarea hotărârii arbitrale; cererea în anulare împotriva ordonanţei de plată; unele opoziţii; contestaţia. Două precizări credem că sunt necesare: a] Unele dintre acestea sunt considerate „căi de atac” numai în sensul generic al acestei sintagme, căci, în realitate, prin ele nu se provoacă un control judiciar ierarhic, ci un control judecătoresc, având, astfel, mai degrabă, caracterul unor cereri introductive de instanţă, după parcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii; b) Una şi aceeaşi cale, uneori, poate fi considerată cale de atac, alteori cerere introductivă de instanţă. în contextul acestui demers nu avem în vedere asemenea mijloace procedurale, decât izolat şi conjunctural, ci căile de atac prevăzute de legea de procedură civilă.Această summa divisio a căilor de atac - ordinare şi extraordinare - nu evocă şi criteriul sau criteriile care stau la baza ei: în principiu, calea „ordinară” de atac este deschisă în toate cazurile, dacă legea nu dispune expres altfel, şi prin exercitarea ei se poate ajunge la o nouă judecată în fond); calea „extraordinară” de atac este deschisă numai pentru motivele expres şi limitativ arătate de lege) şi, de regulă, ea poate fi exercitată numai după epuizarea căii ordinare de atac) (art. 459 alin. 1 C. pr. civ.).
Efectul practic imediat al acestei dihotomii în interiorul căilor de atac ar consta în faptul că, pe când, în principiu, calea ordinară de atac şi termenul pentru exercitarea acesteia „suspendă” executarea hotărârii atacate, calea extraordinară de atac şi termenul pentru exercitarea acesteia, în principiu, „nu sunt suspensive” de executare. Aceste consecinţe nu prezintă însă un interes deosebit, din moment ce, pe de o parte, legea prevede excepţii de la caracterul suspensiv de executare al apelului (art. 468 alin. 5 C. pr. civ.), iar pe de alta ea prevede excepţii de la caracterul nesuspensiv de executare al recursului (art. 484 alin. 1 şi 2 C. pr. civ.), al contestaţiei în anulare (art. 505 C. pr. civ.) şi al revizuirii (art. 510 C. pr. civ.).
Dar şi sub aspectul conţinutului, această clasificare rămâne discutabilă: uneori, recursul poate avea ca obiect orice hotărâre, chiar nesusceptibilă de apel, iar în condiţiile prevăzute de art. 496 alin. 5 C. pr. civ., după casarea hotărârii, instanţa de recurs procedează la rejudecarea procesului în fond, fiind admisibile orice probe prevăzute de lege.
Este, aşadar, o clasificare mai de grabă „funcţională” decât organică, care implică un regim procedural diferit şi limitat, fără linii demarcatoare tranşante.
• Din economia reglementărilor privind căile de atac, o altă clasificare a acestora, de asemenea „tradiţională”, ar fi aceea care distinge între căi de „reformare” (apelul) şi căi de „retractare” (contestaţia în anulare şi revizuirea). Această clasificare, având drept criteriu, pe de o parte, instanţa care rezolvă calea de atac - o altă instanţă decât aceea care a pronunţat hotărârea atacată sau aceeaşi instanţă iar pe de alta puterea instanţei de control judiciar de a substitui propria hotărâre celei atacate - reexaminarea sau nu a întregului proces -comportă, cum lesne se poate observa, „un viciu dirimant pentru o clasificare”: recursul nu poate fi calificat nici ca o cale de atac de reformare, nici ca o cale de atac de retractare sau, cel mult, s-ar putea spune că, uneori, dar numai uneori şi la nivelul anumitor instanţe de control judiciar, recursul este o cale de atac de reformare.
• în fine, o altă clasificare - tot „tradiţională” - ar fi aceea între căi de atac „devolutive” (apelul) şi căi de atac „nedevolutive” (contestaţia în anulare şi revizuirea). Dacă, indiscutabil, apelul este o cale de atac devolutivă, nu mai puţin, uneori, şi căile de atac de retractare sunt devolutive, aşa încât, generic, se poate spune că toate căile de atac sunt devolutive, în condiţii specifice, desigur.
Controverse au existat cu privire la caracterul devolutiv al recursului. „Recursul”, ca atare, nu are caracter „devolutiv”, el însuşi nefiind de natură să provoace rejudecarea în fond a pricinii. Acest atribut al „recursului” rezultă, pe de o parte, din înseşi motivele de casare, prevăzute de art. 488 alin. 1 C. pr. civ., motive esenţialmente sau exclusiv de nelegalitate, iar pe de alta din faptul că, aşa cum precizează art. 492 C. pr. civ., în instanţa de recurs „nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi”. Totuşi, pentru aprecierea acestui atribut al recursului, trebuie să se distingă între funcţiile recursului: el este o cale de atac pentru verificarea conformităţii hotărârii atacate cu dispoziţiile legii; atunci însă când se admite recursul, casându-se hotărârea şi procedându-se la rejudecare de către însăşi instanţa de recurs, ea se manifestă în plenitudine ca instanţă devolutivă, şi nici nu se poate realiza altfel. Această din urmă funcţie a recursului, subsecventă şi aleatorie, este acum explicit consacrată prin dispoziţiile art. 496 alin. 5 şi 7 C. pr. civ. Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă indubitabil că, în cazul rejudecării după casare, cu reţinere, instanţei de recurs de la nivelul tribunalului sau a curţii de apel nu-i sunt aplicabile interdicţiile prevăzute de art. 492 C. pr. civ, în materie de probaţiune, devoluţiunea realizându-se în plenitudine, în raport cu circumstanţele cauzei. Dar chiar la nivelul instanţei supreme, devoluţiunea nu trebuie cu totul exclusă, putându-se vorbi, la acest nivel, de o devoluţiune „restrânsă” sau „limitată”'. Altfel nu ne-am putea explica sensul şi conţinutul prevederilor art. 497 alin. 4 C. pr. civ., potrivit cărora instanţa supremă „hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite” (s.n.). Toate aceste elemente din această propoziţie normativă nu pot fi situate în afara oricărei devoluţiuni.
Adevărul este că, deocamdată, în lipsa unei teorii generale cu privire la căile de atac, orice încercare de clasificare a acestora este hazardantă, fiind preferabil ca, fără pretenţia unei clasificări ştiinţifice, ci pedagogic şi pragmatic, să distingem totuşi, cum ne îndeamnă art. 456 C. pr. civ., între calea ordinară de atac a apelului şi căile extraordinare de atac.
Legea de procedură actuală, precum şi cea veche, reglementează căile tipice de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Prin definiţie, nu se respinge deci posibilitatea instituţionalizării şi a altor căi de atac. Pentru identificarea căilor de atac interesează, în cele din urmă, nu atât denumirea manifestării de voinţă obiectivate în procesul civil, cât mai ales „obiectul” acesteia - un act jurisdicţional - şi „scopul” ei - anularea sau modificarea acestuia. Aşa fiind, generic, includem în categoria căilor de atac nu numai cele „numite” ca atare (apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea), dar şi cele „nenumite” ca atare, prevăzute, din nou, de noul cod de procedură civilă sau de unele legi speciale (De exemplu: cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanţă; cererea de reexaminare a încheierii privind restituirea ajutorului public judiciar şi plata unei amenzi (art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 193/2008); opoziţia. [„Opoziţia”, în sens juridic, implică abordări nuanţate: uneori, ea nu are conotaţii „judiciare" (de exemplu, opoziţia la căsătorie, prevăzută de art. 285 din noul Cod civil); alteori, deşi evocă conotaţii „judiciare”, opoziţia are doar semnificaţia unei cereri introductive de instanţă (de exemplu, opoziţiile la actul prin care s-a hotărât reorganizarea persoanei juridice sau dizolvarea acesteia, prevăzute de art. 243 şi 247 noul Cod civil); dar există şi situaţii când opoziţia are semnificaţia unei căi de atac împotriva unui act jurisdicţional (de exemplu, opoziţia reglementată de art. 90 din Legea nr. 58/1934 şi de art. 68 din Legea nr. 59/1934])