Art. 460 Noul Cod de Procedură Civilă Unicitatea căii de atac Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 460
Unicitatea căii de atac
(1) O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.
(2) Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.
(3) În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului.
(4) Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (2)-(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.
| ← Art. 459 Noul Cod de Procedură Civilă Ordinea exercitării... | Art. 461 Noul Cod de Procedură Civilă Partea din hotărâre... → |
|---|
Aplicarea acestei reguli în apel obligă părţile care exercită această cale de atac să indice toate motivele de netemeinicie şi nelegalitate pe care înţeleg să le valorifice împotriva soluţiei apelate, nefiind posibil să le suplimenteze prin exercitarea ulterioară a unui
Citește mai mult
nou apel împotriva aceleiaşi hotărâri iniţial atacate.Apelul fiind o cale devolutivă de atac, nu există un termen de exercitare diferit pentru criticile ce pot fi valorificate prin motivele de apel; altfel spus, motivele de apel nu au o abstractizare în conţinutul unei norme legale.
Motivele de recurs însă sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 NCPC şi niciunul dintre ele nu este susceptibil a se revela părţilor la o dată ulterioară celei la care a avut loc comunicarea hotărârii recurate, motiv pentru care legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru oricare dintre ele, şi anume 30 de zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 485 alin. (1) NCPC (termenul de recurs de drept comun); prin urmare, părţile care fac uz de calea de atac a recursului trebuie să arate toate motivele de casare de care înţeleg să se prevaleze prin memoriul de recurs (care poate fi un act de procedură unic sau nu, cu condiţia ca suplimentarea motivelor de recurs sâ se încadreze în termenul de motivare a caii de atac; doar motivele de ordine publică fac excepţie de la această regulă).
Nici în cazul contestaţiei în anulare legea nu prevede un termen diferit pentru oricare dintre motivele pentru care poate fi exercitată, fie că este vorba despre contestaţia în anulare propriu-zisă [art. 503 alin. (1)], fie despre cea specială [art. 503 alin. (2)], astfel încât partea va trebui să invoce toate motivele de contestaţie în anulare pe care intenţionează să le valorifice în susţinerea acestei căi extraordinare de atac exercitate împotriva aceleiaşi hotărâri (împotriva celor pronunţate de instanţele de recurs putând fi promovate ambele forme ale contestaţiei în anulare), pentru că o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă pentru alte motive decât cele susţinute în prima contestaţie, nu va mai putea fi formulată de aceeaşi parte [art. 504 alin. (3)].
Pentru calea extraordinară de atac a revizuirii Insa, art. 511 alin. (1) NCPC prevede acelaşi termen de exercitare (o lună), pentru fiecare dintre motivele de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1-8 NCPC, în timp ce pentru cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 termenul este de 15 zile, conform art. 511 alin. (2), iar pentru cazurile de la pct. 10 şi 11 este de 3 luni, potrivit art. 511 alin. (3) NCPC.
Ca atare, în aplicarea prevederilor art. 460 alin. (1) NCPC, reiese că partea care intenţionează a se prevala de mai multe dintre cazurile de revizuire reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 1-8 NCPC va fi ţinută să le invoce în acelaşi termen de o lună prevăzut de lege, însă având în vedere momentele diferite stabilite de legiuitor pentru începerea curgerii termenului de revizuire pentru fiecare dintre aceste situaţii normative, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 1-8 NCPC; în acest context, se poate constata că, deşi termenul de revizuire este unic, ţinând cont de momentele distincte la care acesta începe să curgă, data la care poate fi promovată revizuirea întemeiată, prin ipoteză, pe două sau mai multe dintre cazurile de la art. 511 alin. (1) pct. 1-8, poate să fie, în mod obiectiv, diferită; apoi, chiar dacă aceste momente s-ar suprapune, partea nu este ţinută să formuleze cererea de revizuire prin acelaşi act de procedură, pe de o parte, având în vedere că fiecare dintre aceste cazuri de revizuire are condiţii specifice de admisibilitate, iar pe de altă parte, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire întemeiate pe cazuri diferite poate să nu coincidă.
2. Calea de atac împotriva soluţiei date cererilor accesorii. Articolul 460 alin. (2) dă expresie principiului accesorium sequitur principale şi îl plasează în contextul regulii unicităţii căii de atac, astfel încât calea de atac împotriva soluţiei date cererilor accesorii este aceeaşi ca şi cea prevăzuta de lege pentru cererea principală, atunci când sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre.
3. Situaţia soluţionării prin aceeaşi hotărâre a mai multor cereri principale sau incidentale. Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea din apel este supusă recursului.
Pe lângă faptul că o hotărâre judecătorească poate fi atacată cu o cale de atac doar o singură dată, art. 460 alin. (3) instituie ca valenţă a principiului unicităţii căii de atac şi soluţia că, atunci când legea prevede căi de atac diferite pentru soluţionarea unor cereri principale sau incidentale (pentru unele apelul, iar pentru altele recursul), hotărârea este supusă aceleiaşi căi de atac - apelul -, norma consacrând o soluţie în favoarea caii devolutive de atac, iar hotărârea dată în apel va fi supusă recursului.
Textul se aplică atât în cazul în care prin aceeaşi cerere de chemare în judecată sunt formulate mai multe capete de cerere principale (aflate în competenţa de soluţionare a aceleiaşi instanţe), iar pentru soluţia dată unora dintre acestea (în situaţia în care au fost soluţionate prin aceeaşi hotărâre şi nu s-a dispus disjungerea lor administrativă) legea prevede calea de atac a apelului, în timp ce pentru altele recursul, cât şi în cazul în care pentru soluţia dată cererii principale calea de atac prevăzută de lege este recursul, în timp ce pentru cererea incidentala (intervenţie principală, chemare în garanţie sau de arătare a titularului dreptului) calea de atac este apelul, hotărârea în întregul ei fiind supusă apelului, iar cea din apel recursului.
4. Ipoteza în care hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului. Simetric, dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă cailor de atac în condiţiile legii [art. 460 alin. (4) NCPC].
Prin această normă se dă prevalenţă regulii potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse controlului judiciar (excepţia trebuind a fi prevăzută în mod expres), astfel încât dacă legea nu prevede nici apelul şi nici recursul pentru soluţia dată cererii principale sau unuia ori unora dintre capetele din cererea principală ori asupra unei cereri incidentale (sau capetelor ei de cerere), legiuitorul nu suprimă calea de atac pentru o cerere care se soluţionează printr-o hotărâre atacabilă, dar nici nu se revine asupra exceptării exprese de la exercitarea apelului şi recursului împotriva hotărârilor pentru care a exclus exercitarea căii de atac.
5. Unicitatea termenului de drept comun pentru exercitarea căilor de atac în situaţiile de la art. 460 alin. (2)-(4). Dispoziţia din art. 460 alin. (5), edictată şi ea în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, are valoare de normă derogatorie de la normele speciale cuprinse în alte acte normative sau în norme speciale ale codului, pentru unificarea sistemului de control judiciar şi a termenelor în care poate fi declanşat, precum şi pentru asigurarea efectivităţii principiului unicităţii căilor de atac.
Această modalitatea de legiferare (derogare sau modificare implicită a unui act normativ special anterior printr-o normă generală ulterioară expresă) se înscrie în limitele permise de normele de tehnică legislativă, sens în care prevede art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată: „Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres".
Prin urmare, în cazurile prevăzute la alin. (2)-(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun [30 de zile de la comunicare - art. 468 alin. (1) şi, respectiv, art. 485 alin. (1)] chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel, prin aceasta înţele-gându-se că şi prin noul Cod de procedură civilă pot fi prevăzute termene diferite pentru hotărârile date unor cereri principale, accesorii sau incidentale care intră în sfera de aplicare a normei analizate.
Citește mai mult
pentru exercitarea căii de atac, în situaţiile speciale anterior arătate, dacă prin legi speciale s-ar prevedea altfel.în sensul prevederilor art. 460 alin. 1 C. pr. civ., „o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac” (s.n.). Repetiţiunea în exercitarea uneia şi aceleaşi căi de atac, practic, ar anula însuşi rostul căii de atac, precum şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în calea de atac. Pe de altă parte, pentru economie de mijloace, pentru mai buna administrare a justiţiei şi pentru asigurarea celerităţii, dacă partea are mai multe motive, dintre cele prevăzute de lege, pentru exercitarea căii de atac şi, sub aspectul termenului în care ele pot fi invocate, legea nu instituie un tratament juridic diferit, prin una şi aceeaşi cale de atac vor fi invocate toate aceste motive.
Alin. 2 al art. 460 C. pr. civ. prevede că, „dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală”. Logica acestor prevederi este de ordinul evidenţei. Mai întâi, dispoziţiile arătate ar putea fi considerate o formă specifică de transpunere a principiului accesorium segiutur principale, precum şi a adagiului pars est in toto, totum non est in parte. Apoi, dispozitivul hotărârii fiind indivizibil sub aspectul autorităţii lucrului judecat, regulile cu privire la repunerea acestuia în discuţie pe calea controlului judiciar nu pot fi diferite în raport cu soluţiile date de instanţă diferitelor capete de cerere. De altfel, unele dintre soluţiile date cererilor accesorii sunt adeseori dependente de soluţiile date cererilor principale sau incidentale. Orice alt mod de rezolvare ar fi fost virtualmente contradictoriu, aleatoriu sau chiar bulversant.
Observând prevederile art. 460 alin. 3 C. pr. civ., în sensul cărora, în cazul când prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, logic şi în beneficiul părţii, căreia nu trebuie să i se ignore dreptul la o cale de atac prevăzută de lege, hotărârea, în întregul ei, va fi supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului.
Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală „nu este supusă nici apelului şi nici recursului” - precizează alin. 4 al art. 460 C. pr. civ. -, „soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii”. Practic, ar fi vorba de „cererile accesorii” rezolvate prin hotărârea pronunţată în cererea principală sau incidentală. Nu doar aparent, ci chiar real rezultă astfel o situaţie paradoxală: deşi, cât priveşte modul de rezolvare a cererii principale sau incidentale, soluţia instanţei este sustrasă oricărui control judiciar, totuşi, este supusă controlului judiciar soluţia instanţei privind modul de rezolvare a cererii accesorii. înţelegem necesitatea şi oportunitatea soluţiei. Soluţiile instanţei asupra unor cereri accesorii nu pot rămâne - nici ele - intangibile, dacă sunt nelegale ori/şi netemeinice. Ceea ce însă, în opinia noastră, rămâne nu doar discutabil, ci chiar inadmisibil, este existenţa unor hotărâri asupra cererilor principale sau incidentale sustrase oricărui control judiciar, indiferent de evidenţa şi gravitatea viciilor acestora şi de păgubitoarele consecinţe asupra persoanelor care s-au adresat justiţiei. Infailibilitatea apriorică a unor hotărâri judecătoreşti nu numai că se înscrie în afara logicii intrinseci a modului de distribuire a justiţiei, dar este de natură să şi cultive iresponsabilitatea judecătorilor şi neîncrederea în justiţie, care se înfăţişează, astfel, mai degrabă ca fatidică decât benefică şi morală. Sigur, ar fi vorba, în logica proiectului, de cereri de „mică importanţă”. Fals!. Pentru partea care ajunge să se adreseze justiţiei orice cerere este incontestabil „importantă” sau chiar de „maximă importanţă”.
În fine, alin. 5 al art. 460 C. pr. civ., în contextul aceloraşi reglementări cu privire la „unicitatea căii de atac”, mai precizează că, în cazurile prevăzute la alin. 2-4, „termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel”. Dispoziţia derogatorie era necesară şi ea este justificată: ea era necesară pentru că reglementările speciale, prin însăşi natura lor, fiind reglementări derogatorii, ele sunt şi trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare; ea este justificată pentru că diversitatea cererilor accesorii, altfel, ar fi implicat rezolvări aleatorii cu privire la termenul de exercitare a căilor de atac.