Art. 459 Noul Cod de Procedură Civilă Ordinea exercitării căilor de atac Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 459
Ordinea exercitării căilor de atac
(1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.
(2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
(3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate.
| ← Art. 458 Noul Cod de Procedură Civilă Subiectele căilor de... | Art. 460 Noul Cod de Procedură Civilă Unicitatea căii de atac... → |
|---|
2. Exercitarea recursului omisso medio. Regula. Articolul 459 alin. (2) constituie o aplicare a regulii de la alineatul precedent, dând prioritate exercitării apelului dacă acea hotărâre este susceptibilă şi de apel şi de recurs, recursul neputând fi exercitat omisso medio,
Citește mai mult
întrucât părţile nu au un drept de opţiune în acest sens, deoarece obiectul apelului, ca regulă, este hotărârea primei instanţe, iar obiectul recursului - hotărârea instanţei de apel.Dacă totuşi partea, ignorând această regulă, a exercitat recursul mai înainte de a formula apel, norma prevede că recursul exercitat în aceste circumstanţe este inadmisibil, indiferent dacă partea s-a conformat unei indicaţii corecte din dispozitivul hotărârii sau a acţionat în considerarea unei menţiuni eronate din dispozitiv, astfel cum prevede art. 457 alin. (3) NCPC, art. 459 alin. (2) teza I fiind o aplicare a textului invocat, din cadrul dispoziţiilor generale referitoare la căile de atac.
3. Excepţia. Condiţii. Aplicarea regulii non omisso medio poate fi înlăturată (în cazul hotărârilor care pot fi atacate şi cu apel şi cu recurs) numai dacă părţile consimt în acest sens în mod expres, prin înscris autentic sau declaraţie verbală dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, în acest din urmă caz declaraţia trebuind a fi consemnată într-un proces verbal.
Apreciem că acest act de procedură al părţilor trebuie să aibă un conţinutul lămuritor din perspectiva aplicării art. 459 alin. (2) NCPC, nefiind suficientă simpla declaraţie a părţilor de renunţare la calea de atac a apelului (achiesare la hotărâre care trebuie să fie totală, în acest caz), fără a se preciza în mod expres şi neechivoc că renunţarea la apel este făcută în scopul atacării hotărârii direct cu recurs.
Această renunţare la calea de atac a apelului, precum şi declararea şi motivarea recursului trebuie să se realizeze înăuntrul termenului de declarare a apelului, cale de atac pe care legea îngăduie părţilor să o omită în condiţiile acestei norme.
Totodată, textul prevede că instanţa competentă să soluţioneze recursul exercitat omisso medio este instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, iar nu instanţa în a cărei competenţă intra soluţionarea apelului la exercitarea căruia părţile au renunţat, opţiunea legiuitorului fiind de a se respecta competenţa materiala de drept comun pentru soluţionarea căilor de atac, neinstituind o derogare pentru acest caz.
Recursul poate fi exercitat numai pentru încâlcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, ceea ce presupune că pe calea recursului promovat în aceste condiţii nu pot fi formulate critici întemeiate pe celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-7 NCPC.
Aşa fiind, rezultă că părţile vor trebui să facă uz de această posibilitate de exercitare a recursului omisso medio cu maximă precauţie, dată fiind inadmisibilitatea celorlalte critici de nelegalitate permise în mod obişnuit împotriva unei decizii a instanţei de apel, cu atât mai mult cu cât pe calea apelului ar fi putut formula nu numai critici de nelegalitate, ci şi de netemeinicie.
4. Exercitarea concomitentă a recursului şi a celorlalte căi extraordinare de atac. Prioritatea recursului. Legea permite promovarea concomitentă a căilor extraordinare de atac - recursul, contestaţia în anulare sau revizuirea -, în condiţiile reglementate de lege pentru exercitarea fiecăreia dintre ele.
Dacă împotriva unei hotărâri s-a formulat recurs şi oricare dintre celelalte două căi extraordinare de atac - contestaţie în anulare sau revizuire -, recursul se soluţionează cu prioritate.
Regula îşi găseşte justificare în aceea că, în ansamblul căilor extraordinare de atac, partea trebuie să se orienteze dacă temeiurile pe care intenţionează să le invoce sunt adecvate în raport cu motivele limitativ prevăzute de lege pentru promovarea fiecăreia dintre ele şi cu hotărârea pe care o atacă, opţiune care antrenează consecinţe procesuale ireversibile.
Astfel, sunt situaţii în care atât recursulcât şi revizuirea sunt susceptibile de a fi exercitate concomitent împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti (ceea ce implică uneori şi respectarea aceluiaşi termen), caz în care, pentru celeritate, partea trebuie să aibă certitudinea că motivele revizuirii nu corespund mai bine temeiurilor pe care doreşte să le invoce pentru susţinerea unei căi extraordinare de atac, pentru că, în cazul în care a optat pentru exercitarea recursului, numai daca a formulat şi revizuirea în termenul prevăzut de lege va putea şi aceasta sâ fie ulterior soluţionată, după pronunţarea deciziei de către instanţa de recurs, potrivit regulii priorităţii soluţionării recursului prevăzute de art. 459 alin. (3); dacă însă partea nu le-a exercitat concomitent, ci formulează ulterior revizuire împotriva aceleiaşi hotărâri recurate, s-ar putea găsi în situaţia exercitării tardive a revizuirii, care trebuie să aibă ca obiect o hotărâre pronunţată asupra fondului sau care evocă fondul [art. 509 alin. (1)], dispoziţiile art. 457 alin. (3) nefiind aplicabile în acest caz.
Recursul şi contestaţia în anulare propriu-zisă [art. 503 alin. (1)] nu sunt susceptibile de a fi exercitate concomitent, dacă legea prevede posibilitatea atacării cu recurs a acelei hotărâri [deci, să nu excludă exerciţiul recursului conform art. 483 alin. (2)], pentru că în cazul contestaţiei în anulare propriu-zise este condiţie de admisibilitate ca motivul prevăzut de art. 503 alin. (1) să nu fi putut fi invocat pe calea recursului, sens în care prevede art. 504 alin. (1) NCPC; pe de altă parte, contestaţia în anulare specială [art. 503 alin. (2)] poate fi exercitată doar împotriva hotărârii instanţei de recurs, astfel încât este exclusă o exercitare concomitentă a recursului şi a contestaţiei în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri.
Semnificaţia normei cuprinsă în art. 459 alin. (3) este aceea că dacă partea are la îndemână recursul şi (teoretic) contestaţia în anulare, va trebui să opteze pentru promovarea recursului, întrucât, dacă formulează contestaţie în anulare, aceasta va fi inadmisibilă faţă de prevederile art. 504 alin. (1) NCPC; dacă totuşi, cu ignorarea condiţiilor de admisibi
litate descrise anterior, partea formulează concomitent recurs şi contestaţie în anulare, recursul se va soluţiona cu prioritate, în aplicarea dispoziţiilor art. 459 alin. (3) NCPC.
Legeo nu stabileşte o ierarhie între exercitarea concomitenta a revizuirii şi contestaţiei în anulare, ci doar plasează recursul pe o poziţie de întâietate în concurs cu oricare dintre ele; pe baza argumentelor deja arătate şi având în vedere obiectul fiecăreia dintre acestea, apreciem că atunci când se exercită revizuirea împotriva unei hotărâri de primă instanţă care nu este definitivă, nu numai că ar trebui soluţionată prioritar, în cazul în care părţile întrunesc condiţiile de exercitare concomitentă a acestora, ci ar trebui chiar iniţiată înaintea contestaţiei în anulare, întrucât contestaţia - fie că este specială [art. 503 alin. (2), al cărei obiect sunt doar hotărârile instanţei de recurs], fie propriu-zisă [art. 503 alin. (1)] - are ca premisă existenţa unei hotărâri definitive, ceea ce nu este obligatoriu în cazul revizuirii; prin urmare, ele ar putea fi exercitate concomitent numai dacă au ca obiect o hotărâre definitivă sau a unei instanţe de recurs, dar partea este cea care trebuie să opteze pentru calea extraordinară de atac care răspunde finalităţii urmărite, dacă motivele pe care se bazează şi pe care le invocă se încadrează în cele limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea fiecăreia dintre ele; ca atare, şi ordinea de soluţionare a acestora va fi determinată de efectele pe care fiecare în parte le poate genera; totodată, vor trebui respectate termenele procedurale pentru formularea acestor căi extraordinare de atac.
Citește mai mult
putea fi exercitat omisso medio) şi, în principiu, căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai după cele ordinare. Această ordine rezultă implicit din cuprinsul prevederilor legale în materie. Bunăoară, recursul se exercită împotriva hotărârilor „date în apel” - art. 483 alin. 1 C. pr. civ.; contestaţia în anulare se exercită împotriva hotărârilor „definitive”, cum precizează art. 501 alin. 1 C. pr. civ. Totuşi, între căile extraordinare de atac nu există o ordine de succesiune; ele pot fi exercitate succesiv în orice ordine (bunăoară, mai întâi revizuirea şi apoi contestaţia în anulare, sau invers).Observând şi prevederile art. 459 alin. 2 C. pr. civ., rezultă că, totuşi, partea poate, omisso medio, să exercite direct recursul împotriva unei hotărâri care, legalmente, era susceptibilă mai întâi de apel, dacă a convenit în acest sens cu adversarul; dar, în acest caz, obiectul recursului îl poate constitui numai „încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material” (sic!). Este o „inovaţie” cel puţin discutabilă. Potrivit art. 457 alin. 1 C. pr. civ., sistemul căilor de atac rezultă a fi reglementat prin norme imperative şi de ordine publică, exercitându-se „numai căile de atac prevăzute de lege”. în aceste condiţii, considerăm că nu trebuie acreditat „contractualismul judiciar” în sistemul căilor de atac, ducând astfel liberalismul procesual dincolo de limitele legale imperative şi dincolo de limitele raţionalului. Apoi, convenţia părţilor de a „sălta” direct la recurs, exclusiv pentru a se remedia încălcarea sau interpretarea greşită a unor „norme de drept material", implică nu numai ruptura artificială şi inevitabilă între „normele de drept material" şi cele de „drept procesual” - ruptură, de altfel, uneori, greu sau imposibil de realizat dar, trimiţând în derizoriu iregularităţile vădite, flagrante şi grave de ordin procesual, pune aceste norme într-o situaţie de „inferioritate” gravă în raport cu normele materiale. în fine, „inovaţia” poate fi o fisură gravă la fundamentul statului de drept, făcând să primeze totdeauna şi necondiţionat interesele personale în dauna celor generale. în cele din urmă, ne întrebăm, pur şi simplu, cum trebuie să procedeze instanţa de recurs învestită în asemenea condiţii atunci când, bunăoară, ar constata că hotărârea în discuţie a fost adoptată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat sau a regulilor de competenţă exclusivă? Va ignora aceste iregularităţi de ordin procesual numai pentru că părţile au înţeles să limiteze controlul judiciar? Imposibil de dat un răspuns afirmativ. Cum astfel de împrejurări sunt constituite ca motive de recurs, prin dispoziţiile art. 488 pct. 3 şi 5 C. pr. civ., şi cum, potrivit art. 489 alin. 3 C. pr. civ., motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi invocate din oficiu de către instanţă, chiar şi în procedura de filtrare a recursului, înseamnă că instanţa va urma să ignore convenţia părţilor. Alte câteva obiecţiuni ar putea fi luate în considerare. Calea de atac este un „proces împotriva hotărârii", ea priveşte „hotărârea”, în întregul ei, nu doar unele dintre rezolvările date unor chestiuni litigioase, respectiv modul de rezolvare a unor probleme de drept material. Altfel ar rezulta, paradoxal, că unele elemente ale hotărârii - cele de ordin procedural - intră ireversibil în puterea lucrului judecat, prin voinţa părţilor, indiferent de gravitatea iregularităţilor săvârşite, iar altele - cele de ordin substanţial tot prin voinţa părţilor, au doar o autoritate provizorie. Vrem să spunem, conclusiv, că posibilitatea părţilor de a conveni in sensul sesizării directe a instanţei de recurs trebuie tratată măcar cu circumspecţie, dacă nu ca inovaţie improvizată ori fără un folos practic real. Soluţia mai mult complică decât simplifică.
Alin. 3 al art. 459 C. pr. civ. face o precizare utilă şi corespunzătoare realităţii: „Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii” (s.n.). Posibilitatea nu repudiază regula şi, oricum, ea priveşte numai căile extraordinare de atac. Astfel, contestaţia în anulare şi revizuirea vor putea fi exercitate concomitent, motivele admisibilităţilor fiind diferite. în raporl însă cu recursul, unele limite sunt subînţelese. O hotărâre pronunţată în recurs, prin care s-au respins motive care sunt în acelaşi timp şi motive de revizuire sau de contestaţie în anulare, nu mai poate fi atacată, pentru respectivele motive, prin revizuire ori contestaţie în anulare. întrucât, într-o asemenea împrejurare, ar opera autoritatea lucrului judecat.