Art. 457 Noul Cod de Procedură Civilă Legalitatea căii de atac Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 457
Legalitatea căii de atac
(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
(2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
(3) Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
| ← Art. 456 Noul Cod de Procedură Civilă Enumerare Dispoziţii... | Art. 458 Noul Cod de Procedură Civilă Subiectele căilor de... → |
|---|
Articolul 457 nu reglementează decât o aplicare particulară a principiului legalitâţii procesului civil înscris în dispoziţiile art. 7 alin. (1) NCPC.
2. Principiul legalităţii căii de atac. Semnificaţia art. 457 alin. (1) NCPC referitoare la legalitatea căii de atac este aceea că în concursul dintre o menţiune greşită în dispozitivul hotărârii cu privire la denumirea, condiţiile şi termenul în care poate fi atacată o hotărâre judecătorească şi dispoziţia
Citește mai mult
legala care reglementează aceste aspecte are prioritate cea din urmă, iar nu dispoziţia judecătorului, alin. (2) şi (3) ale aceleiaşi norme asigurând caracterul efectiv al reglementării din alin. (1).Astfel, menţiunea inexacta din cuprinsul hotărârii nu are niciun efect asupra dreptului părţii de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Dispoziţiile art. 425 alin. (3) NCPC obligă judecătorul să indice în partea finală a dispozitivului „dacă hotărârea pe care a pronunţat-o este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau în altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac".
3. Aplicabilitatea textului. Articolul 457 alin. (2) intră în discuţie în măsura în care instanţa a indicat inexact calea de atac de care este susceptibilă hotărârea pronunţată (cu referire doar la apel şi recurs) sau faptul că nu este supusă niciunei căi de atac (indicând eronat caracterul definitiv al hotărârii), în realitate ea fiind apelabilă sau supusă recursului.
Această menţiune din dispozitiv neconformă cu dispoziţiile legii poate avea ca efect faptul că partea a făcut uz în mod corect de calea de atac prevăzută de lege (ignorând menţiunea eronată din hotărâre), caz în care legalitatea este pe deplin respectată, întrucât partea a acţionat conform legii, iar nu potrivit prevederilor greşite din dispozitiv.
însă, este posibil ca partea să aibă oconduităîn sensul indicatîn dispozitiv, bazându-se pe aparenţa de legalitate a hotărârii judecătoreşti şi acţionând în considerarea menţiunilor eronate din dispozitiv. Pentru cazul din urmă, legea a prevăzut în beneficiul părţii remediul reglementat de art. 457 alin. (3) NCPC.
Este situaţia în care, deşi hotărârea era supusă numai recursului, instanţa a indicat în dispozitiv că este susceptibilă de apel sau, deşi hotărârea putea fi atacată (numai) cu apel, s-a indicat calea de atac a recursului ori, deşi nu era susceptibilă nici de apel, nici recurs, instanţa a indicat oricare dintre aceste căi de atac, iar partea şi-a conformat conduita procesuală menţiunilor din dispozitiv; de asemenea, o decizie dată în apel poate, în condiţiile legii, să nu mai fie supusă recursului, iar instanţa de apel să indice totuşi posibilitatea atacării cu recurs; dispoziţiile art. 425 alin. (3) stabilesc obligaţia instanţei de a menţiona doar apelul şi recursul, iar nu celelalte căi extraordinare de atac, însă o menţiune greşită în dispozitiv cu privire la caracterul definitiv al hotărârii poate avea consecinţe şi cu privire la exercitarea contestaţiei în anulare sau revizuirii.
O cale de atac neprevăzută de lege atrage inodmisibilitoteo ei, astfel că instanţa ierarhic superioară, potrivit normei comentate - art. 451 alin. (3) NCPC -, va respinge ca inadmisibil apelul sau recursul. Regula în materie şi norma direct aplicabilă pentru respingerea recursului ca inadmisibil, în cazul exercitării lui omisso medio, în alte condiţii decât cele permise de lege (excepţia), este cea de la art. 459 alin. (2) NCPC.
Pe de altă parte, art. 152 NCPC prevede că cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşita, temei ce serveşte instanţei de control judiciar la corecta calificare a căii de atac cu care este învestită.
Potrivit jurisprudenţei anterioare, instanţa proceda la calificarea corectă a căii de atac în temeiul art. 84 CPC 1865 (cel mai adesea din apel în recurs sau din recurs în apel), operaţiune urmată însă şi de soluţionarea incidentului procedural al legalei compuneri a completului de judecată, obiect al reglementării din art. 99 alin. (3) al Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, iar după aceasta se proceda la soluţionarea respectivei căi de atac de către un complet în compunerea prevăzută de lege. Opţiunea actuală a legiuitorului, reflectată în noul cod, nu mai permite o atare soluţie.
Astfel, instanţa, învestită cu un apel care, potrivit legii, este suprimat (hotărârea fiind supusă numai recursului) ori cu un recurs neprevăzut de lege (hotărârea fiind susceptibilă de apel sau numai de apel ori, dimpotrivă, acea hotărâre nu este supusă niciuneia dintre aceste căi de atac), va proceda la punerea în dezbatere a calificării corecte a caii de atac (conform art. 152 NCPC) şi la invocarea excepţiei inadmisibilitâţii căii de atac greşit formulate de parte (care a urmat menţiunea eronată din dispozitiv, iar nu calea legală de atac), aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
Norma comentată dă expresie principiului deja evocat, şi anume acela că o cale de atac neprevăzută de lege este inadmisibilă, astfel că instanţa învestită cu soluţionarea ei nu va mai fi îndreptăţită să o convertească într-o cale de atac admisibilă (calea de atac prevăzută de lege). Drepturile părţilor nu sunt în vreun fel prejudiciate, ci, dimpotrivă, au astfel posibilitatea şi răgazul de a-şi adapta conduita procesuală la dispoziţiile legii, ceea ce răspunde pe deplin rigorilor unei proceduri echitabile.
în acelaşi timp, o altă valenţă a dispoziţiilor art. 152 NCPC presupune că doar partea a denumit greşit calea de atac, în timp ce hotărârea judecătorească o indică în mod corect, caz în care instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac o va califica potrivit dispoziţiilor legale incidente (concordante cu menţiunile din dispozitivul hotărârii atacate)
şi va proceda la judecata căii de atac prevăzute de lege; prin urmare, în acest caz, dispoziţiile art. 457 NCPC nu sunt incidente.
4. Comunicarea hotărârii. Efectele comunicării. Echipolenţă. Articolul 457 alin. (3) prevede că decizia de respingere ca inadmisibilă a căii de atac neprevăzute de lege va fi comunicată tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată, iar de Io dota acestei comunicări va începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege (împotriva hotărârii cuprinzând menţionarea greşită a căii de atac în dispozitiv).
Prin aceasta se reglementează o ipoteză nouă de echipolenţă pentru curgerea termenului de apel sau recurs, după caz.
5. Ineficienţa comunicării. în cazul în care, potrivit legii, hotărârea nu poate fi atacată cu apel sau cu recurs principiul echipolenţei nu va funcţiona, deoarece comunicarea hotărârii de respingere ca inadmisibilă a căii de atac promovate de parte nu va servi pentru declanşarea curgerii vreunui termen de exercitare a ei câtă vreme partea nu are acces la o cale de atac prevăzută de lege, fie pentru că legea o suprimă, fie pentru că a epuizat exerciţiul căilor legale de atac.
în acest caz, comunicarea hotărârii va reprezenta doar îndeplinirea atribuţiei legale a instanţei privind comunicarea hotărârilor judecătoreşti, chiar şi definitive, în lumina prevederilor art. 427 alin. (1) NCPC.
„Legalitatea căilor de atac” înseamnă că acestea sunt instituite prin lege: o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi
Citește mai mult
decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este ceea ce rezultă, cu precizările necesare şi pertinente, din cuprinsul prevederilor art. 457 alin. 1 C. pr. civ.: „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta (de lege - n.n.), indiferent de menţiunile din dispozitivul ei” (s.n.). Este o regulă cu valoare de principiu constituţional. Articolul 129 din legea fundamentală, proclamând dreptul părţilor interesate şi al Ministerului Public de a ataca hotărârile judecătoreşti, arată totodată că aceasta se poate face numai „în condiţiile legii”. Legea trebuie să fie - şi sub acest aspect - „clară, accesibilă şi previzibilă” [V., bunăoară: Hotărârea Curţii Europene din 29 martie 2000, în cazul Hotaru c. României, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 189/2006 (M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006)]. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii (bunăoară, cât priveşte obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare a căilor de atac, ordinea în care acestea se exercită etc.).Chiar atunci când în cuprinsul hotărârii atacate se face o menţiune greşită cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia, partea are dreptul să exercite calea de atac prevăzută de lege, ceea ce este conform principiului legalităţii căilor de atac: „Menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părţii o cale de atac la care nu are dreptul, dar nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac. Contrar. în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-ar aduce atingere normelor care garantează desfăşurarea unui proces echitabil şi epuizarea căilor interne de atac - premisă a subsidiarităţii contenciosului european”. (C. Ap. Suceava, s. civ., dec. nr. 303/2007, în Buletinul Curţilor de Apel nr. 2/2008, p. 93). Ar rezulta, de asemenea, că denumirea greşită de către părţi a căii de atac nu poate împiedica judecarea acesteia, instanţa de fond putând să denumească exact calea de atac exercitată de parte. (în acest sens: CSJ, s. civ., dec. nr. 2395/2001, în PR nr. 1/2001, p. 68 şi urm. Judicios observa instanţa supremă că, în raport cu valoarea obiectului litigiului, instanţa trebuia să califice calea de atac ca recurs, deşi a fost exercitată ca apel. (Cas., s. com., dec. nr. 5354/2004, în Buletinul Casaţiei nr. 2/2005, pp. 67-68). După exercitarea ei. nu s-ar putea însă schimba calea de atac exercitată cu o alta.
Observând şi jurisprudenţa instanţelor franceze, opinăm că, a simili ad simile, art. 457 alin. 2 C. pr. civ. îşi găseşte aplicare şi atunci când instanţa califică greşii hotărârea pronunţată, aşa încât, de exemplu: ar fi inadmisibil apelul împotriva unei hotărâri calificată greşit ca fiind pronunţată „în primă instanţă"; ar fi admisibil apelul împotriva unei hotărâri calificată greşit ca fiind pronunţată „în ultimă instanţă”. (V., de asemenea, J. Junillon, Choix du recours. în voi. Droit ett pratique de la procedure civile, sous la direction de S. Guinchard, Dalloz, 2005/2006, nr. 532.11).
Dacă, totuşi, exercitând calea de atac greşit indicată în hotărâre, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă - ceea ce ar trebui să se întâmple, măcar la nivelul unei instanţe de control judiciar -, partea va putea exercita calea de atac prevăzută de lege, în termenul legal de exercitare a acesteia, calculat de la data comunicării hotărârii de respingere (se subînţelege că o astfel de hotărâre, comunicată din oficiu tuturor părţilor care au luat parte la judecată, va indica calea de atac legală şi termenul în care ea poate fi exercitată). Voit sau nu, NCPC a trecut sub tăcere situaţia în care calea de atac greşit indicată - sau recomandată? - de instanţa care a pronunţat hotărârea fiind exercitată, aceasta a fost admisă. Nu ne rămâne decât să spunem că, într-o asemenea situaţie, partea având totuşi o „consolare judiciară”, calea de atac rămâne „bine exercitată”, chiar dacă astfel se bulversează întreaga arhitectură a sistemului căilor de atac şi a competenţei instanţelor de control judiciar.
Observând şi prevederile art. 27 C. pr. civ., principiul legalităţii căilor de atac implică şi „actualitatea” acestora. Convenţional vorbind, prin actualitatea căilor de atac vrem să spunem, în context, că părţile interesate şi Ministerul Public dispun de toate căile de atac prevăzute de lege la momentul pronunţării hotărârii atacate. Cu alte cuvinte, ulterior pronunţării hotărârii, partea nu poate fi lipsită de calea de atac recunoscută de lege la momentul pronunţării sau, în alţi termeni, ar trebui ca, ulterior pronunţării, să nu se poată institui o cale de atac inexistentă la data când părţile au dobândit hotărârea. Pe scurt, calea de atac „legală” este o calitate imanentă hotărârii însăşi; ea se ataşează acesteia de la momentul pronunţării ei. Fireşte că - astfel cum s-a precizat în jurisprudenţa interbelică - legiuitorul poate ca, pe calea unor dispoziţii generale, să modifice regimul juridic al căilor de atac. (Cas., S.U., nr. 3 din 7 iunie 1934). în acelaşi sens, v., de asemenea: Decizia Plenului Curţii Constituţionale, nr. 1 din 8 februarie 1994, în „Culegere de decizii şi hotărâri” ale Curţii Constituţionale, 1994, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Bucureşti, 1995, pp. 369-374. Modificările intervenite nu pot însă opera retroactiv, nu numai pentru respectarea principiului constituţional prevăzut de art. 15 alin. 2 din Legea fundamentală, dar şi pentru că, în sensul normelor convenţionale, legea n-ar putea fi considerată „previzibilă”. Unele rezolvări „inedite” şi extrem de discutabile a prevăzut art. V din Legea nr. 59/1993. Bunăoară, recursurile ordinare, cu excepţia celor din maleria contenciosului administrativ, au fost considerate apeluri: hotărârile rămase definitive în perioada 30 iunie 1992 - 26 iulie 1993 au putut fi atacate cu recursul prevăzut do această lege: hotărârile în materia Legii nr. 18/1991, Legea fondului funciar, rămase definitive la judecătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, au putut fi atacate cu recursul prevăzut de lege, în termen de 90 de zile de la dala intrării ei în vigoare.
Autoritatea hotărârilor judecătoreşti, precum şi sistemul logic, unitar şi indivizibil al căilor de atac, implică, între altele, şi regula exercitării căii de atac după „pronunţarea” hotărârii judecătoreşti şi până la expirarea „termenului” prevăzut de lege pentru declararea căii de atac. Instanţa judecătorească nu poate pune direct în mişcare, din oficiu, nicio cale de atac. Numai prin declararea căii de atac instanţa judecătorească este învestită cu soluţionarea acesteia (în epoca feudală exista în Franţa o cale de atac, consultatio ante sententiam, care se declara înainte de pronunţarea hotărârii şi prin care se solicita transpunerea pricinii, în vederea continuării judecăţii, la o instanţă superioară). Exercitarea tuturor căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti este supusă unor termene de decădere. Totuşi, tardivitatea exercitării căii de atac nu operează dacă, în sensul art. 186 alin. 1 C. pr. civ., partea a fost împiedicată să exercite calea de atac „datorită” (sic!) unor motive temeinic justificate”.
Exercitarea căilor de atac fiind o facultate pusă la îndemâna celor interesaţi, aceia care le exercită trebuie să-şi manifeste expres voinţa în acest sens. Tot în considerarea caracterului facultativ al exercitării căilor de atac, partea poate renunţa la acestea, dar nu anticipat, ci numai după pronunţarea hotărârii susceptibile de atac sau chiar după exercitarea căii de atac.