Art. 485 Noul Cod de Procedură Civilă Termenul de recurs Recursul Căile extraordinare de atac

1. Durata termenului. Principala noutate în privinţa reglementării referitoare la termenul de recurs rezidă în dublarea duratei acestuia de la 15 zile la 30 de zile, desigur cu excepţia situaţiilor în care legea prevede expres termene de recurs cu o altă durată.

Spre exemplu, termene speciale privind exercitarea recursului sunt prevăzute în cazul hotărârii de perimare - de 5 zile de la pronunţare, potrivit art. 421 alin. (2) NCPC; potrivit art. 414 alin. (2), împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere

Citește mai mult

pe rol a procesului se poate declara recursul cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului etc.

2. Calculul termenului. Ca regulă, termenul de recurs începe să curgă de la data comunicării hotărârii care se atacă.

De la aceeaşi dată curge termenul de recurs, chiar dacă această comunicare s-a făcut odată cu aceea a încheierii de încuviinţare a executării silite, prin aplicarea corespunzătoare a art. 468 alin. (2) privitor la apel.

Printr-o prevedere care transpune principiul echipolentei, termenul de recurs începe să curgă de la momentul depunerii cererii de recurs, dacă aceasta a fost formulată înainte de comunicarea hotărârii care se atacă, prin trimiterea făcută de art. 485 la dispoziţiile art. 468 alin. (3).

Tot în aplicarea principiului echipolenţei, practica judiciară a decis că termenul de declarare a căii de atac mai curge de la data la care partea a primit sub semnătură copie de pe hotărâre, precum şi în cazul în care a cerut comunicarea acesteia unei alte părţi; în actuala reglementare această soluţie este consacrată legislativ în art. 184 alin. (2) NCPC21.

S-a mai decis că în cazul în care partea renunţă la comunicarea hotărârii instanţei de fond, împotriva căreia a declarat recurs, termenul de recurs curge de la dota renunţării la comunicare™; această interpretare îşi are raţiunea în aceea că partea, renunţând la comunicare, are cunoştinţă de hotărâre şi consideră că poate exercita calea de atac în absenţa formalizării actului de luare la cunoştinţă prin comunicare.

în aplicarea dispoziţiei din art. 102 alin. (2) CPC 1865, potrivit căreia termenele procesuale încep să curgă împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data când a cerut-o, s-a decis jurisprudenţial că textul a reglementat ipoteza în care o parte cere să i se comunice celeilalte părţi un act de procedură, de conţinutul căruia se presupune că ea a luat cunoştinţă, dar că textul nu se referă la ipoteza în care partea cere să i se comunice actul procesual respectiv pentru a lua ea însăşi cunoştinţă de conţinutul lui, de exemplu cu menţiunea „pentru a putea uza de calea recursului". într-o atare situaţie, data la care a fost introdusă cererea de a i se comunica actul procesual nu poate fi considerată punct de plecare pentru curgerea termenului de recurs; credem că soluţia îşi păstrează actualitatea.

Pentru procuror, termenul începe să curgă de la pronunţare, afară de cazurile în care a participat la judecarea cauzei, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă, caz în care termenul curge de la comunicarea hotărârii, soluţie consacrată şi în reglementarea anterioară - art. 284 alin. (4) CPC 1865 şi practica judiciară dezvoltată pe marginea acesteia.

3. întreruperea termenului. în ceea ce priveşte întreruperea termenului de recurs, sunt aplicabile dispoziţiile art. 469 care reglementează cazurile în care intervine întreruperea termenului de apel, respectiv: moartea părţii care are interes să formuleze apel şi moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea161.

în practica judiciară s-a decis, sub imperiul vechiului cod, că împrejurări precum schimbarea numelui în cursul procesului fără ca partea să fi încunoştinţat instanţa despre acest fapt sau declararea recursului împotriva unei încheieri de îndreptare a hotărârii nu sunt de natură să proroge termenul prevăzut de lege pentru introducerea recursului171.

4. Nerespectarea termenului. Sancţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) NCPC, nerespectarea termenului în care trebuie exercitat un drept procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Această sancţiune se aplică şi în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual.

Din interpretarea art. 485 alin. (2) rezultă că declararea recursului peste termen trebuie să fie invocata de intimat prin întâmpinare sau această împrejurare sâ reiasâ din dosar. Cu alte cuvinte, nu s-ar putea ca această neregularitate să fie invocată ulterior depunerii întâmpinării, iar pentru dovedirea ei să se încuviinţeze administrarea de probe, altele decât actele dosarului.

în schimb, în condiţiile regulatei invocări a depăşirii termenului de recurs, nicio dispoziţie nu opreşte instanţa să permită recurentului a dovedi că recursul a fost făcut în termen (de exemplu, prin depunerea la dosar a recipisei de predare la poştă a corespondenţei conţinând cererea de recurs).

în condiţiile vechiului cod, în cazul depăşirii termenului de recurs soluţia instanţelor era aceea a respingerii recursului ca tardiv declarat.

Desigur că şi în actuala reglementare, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea termenului procedural este aceea a decăderii, însă soluţia pe care urmează a o pronunţa instanţa în ceea ce priveşte calea de atac va fi aceea a anularii recursului. Aceasta în contextul în care art. 185 alin. (1) teza a Il-a NCPC prevede expres că actul de procedură făcut peste termen va fi lovit de nulitate.

Credem că şi verificarea depunerii în termen a recursului intră în atribuţiile completului de filtru, în procedura instituită de art. 493 pentru recursurile care se judecă de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit alin. (3) al textului de lege anterior menţionat, raportul întocmit în procedura de filtrare va verifica, printre altele, dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar una din aceste cerinţe este tocmai cea referitoare la termenul de declarare a recursului.

Dintre soluţiile pe care le poate pronunţa completul de filtru, conform alin. (5) al art. 493, cea care corespunde unei eventuale deficienţe privind nerespectarea termenului de recurs este anularea recursului, dar aceeaşi soluţie se poate adopta şi de instanţele care soluţionează recursuri fără procedura de filtrare.