Art. 483 Noul Cod de Procedură Civilă Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă Recursul Căile extraordinare de atac
| Comentarii |
|
Căile extraordinare de atac
SECŢIUNEA 1
Recursul
Art. 483
Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă
(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.
(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
(4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
| ← Art. 482 Noul Cod de Procedură Civilă Completare cu alte norme... | Art. 484 Noul Cod de Procedură Civilă Suspendarea executării... → |
|---|
Instanta a aplicat in mod gresit disp.art.104 alin. 2 adica art. 98 cpc impunindu-mi o taxa exagerata de 12.000 lei in loc de 2120 lei.
Am aratat acest aspect dar mi-a respins cererea ca neintemeiata ???
1.1. Hotărâri care pot fi atacate cu recurs. Conform alin. (1) al art. 483, o primă categorie a hotărârilor care pot fi atacate cu recurs o reprezintă aceea a hotărârilor date în apel, adică, pe de o parte, hotărârile pronunţate în calea de atac ordinară a apelului exercitată împotriva hotărârilor date în primă instanţă, dacă legea nu prevede altfel, iar, pe de altă parte, hotărârile pronunţate în apelul exercitat împotriva unor hotărâri date în ultimă instanţă deşi, potrivit legii, ar fi trebuit date în primă instanţă, după distincţiile făcute de art. 466 NCPC.
O a doua
Citește mai mult
categorie a hotărârilor susceptibile de a fi recurate o reprezintă aceea a hotărârilor care, potrivit legii, se dau fârâ drept de apel. în vechea reglementare, art. 2821 CPC 1865 prevedea care anume hotărâri nu sunt supuse apelului. O asemenea reglementare nu se mai regăseşte în noul cod, dar logica menţinerii dispoziţiei referitoare la posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor date fără drept de apel rezidă în aceea a existenţei unor acte normative speciale care pot să prevadă că hotărârile pronunţate în primă instanţă sunt supuse numai recursului.în fine, a treia enumerare din text este menită să acopere orice situaţie în care legea ar putea prevedea că o anumită hotărâre este supusă recursului, fie ca singură cale de atac, fie ca o a doua după exercitarea uneia care să fie denumită şi reglementată altfel decât apel (plângere, contestaţie etc.).
în categoria hotărârilor supuse recursului se mai încadrează acelea care, potrivit legii, sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, însă părţile litigante consimt să fie atacate direct cu recurs, în condiţiile art. 459 alin. (2). Acest recurs, denumit în doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind exercitat omisso medio, rămâne în continuare inadmisibil în situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile textului anterior menţionat. Astfel, pe lângă faptul că toate părţile trebuie să consimtă expres - fie prin înscris autentic, fie prin declaraţie
verbală dată în faţa instanţei care pronunţă hotărârea - cu privire la exercitarea directă a recursului, calea de atac astfel exercitată nu poate privi decât încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
1.2. Hotărâri nesusceptibile de a fi atacate cu recurs. Cel de-al doilea alineat al art. 483 enumeră hotărârile care, potrivit noului cod, nu pot fi atacate cu recurs.
Este vorba, în primul rând, de o serie de hotărâri pronunţate de instanţele de apel, când apelul s-a exercitat împotriva hotărârilor date de judecătorii în cauze având ca obiect unul din cele enumerate la art. 94 lit. a)-i), adică atunci când judecătoriile au judecat în primă instanţă. Cu alte cuvinte, în cauzele prevăzute la art. 94 pct. 1 va avea loc o judecată în primă instanţă la judecătorie, iar apelul va fi singura cale de atac, ordinară, şi va fi judecat de către tribunal.
în al doilea rând, este vorba de hotărârile pronunţate în cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. în cazul acestor cereri, identificate fie după obiect, fie după valoarea acestuia, şi indiferent cărei instanţe îi aparţine competenţa judecării în primă instanţă, nu se poate exercita calea de atac a recursului.
în fine, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel, indiferent de obiect sau de valoarea acestuia, atunci când legea prevede că hotărârea primei instanţe este supusă numai apelului.
Se observă, aşadar, o restrângere a ariei hotărârilor care pot fi atacate cu recurs care, corelată cu posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, configurează într-un mod mai pronunţat faţă de vechea reglementare caracterul de cale extraordinară de atac rezervat recursului.
Posibilitatea atacării numai cu recurs a hotărârilor nesusceptibile din apel, în condiţiile art. 3041 CPC 1865, deschidea practic calea unui recurs care nu avea nimic extraordinar în sine, din moment ce putea fi exercitat pentru orice motive, fie ele de nelegalitate ori de netemeinicie. Era mai degrabă un apel, în care însă părţile nu se bucurau de aceleaşi libertăţi procedurale pe tărâmul probelor, al aderării la apel, al exercitării apelului provocat etc.
1.3. Dispoziţii tranzitorii. Potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013, „(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".
2. Scopul recursului. Cel de-al treilea alineat al art. 483 arată care este scopul recursului, astfel cum este reglementat în noul cod: recursul este gândit, pe de parte, ca o cale de atac a cărei judecată intră de regulă în competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, pe de
altă parte, ca o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă şi din structura art. 488, care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.
Recursul urmăreşte acelaşi scop, al verificării conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi atunci când nu este de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci a unei instanţe de alt grad, care este ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, conform trimiterii pe care alin. (4) al art. 483 o face la regula conţinută în alin. (3).
în acest context, trebuie remarcat că dispoziţiile art. 461 alin. (2) - referitoare la situaţia atacării doar a considerentelor hotărârii - deşi sunt cuprinse într-un capitol destinat în general căilor de atac, sunt doar parţial compatibile cu structura recursului.
Astfel, dacă alin. (1) al art. 461 consacră regula general valabilă conform căreia calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii, alin. (2) al aceluiaşi text prevede câteva situaţii în care calea de atac poate să vizeze considerentele hotărârii sau numai pe acestea, şi anume: când s-au dat delegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces, când s-au dat dezlegării greşite unor probleme de drept sau când considerentele cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Această ultimă ipoteză nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs reglementate de art. 488 NCPC, care sunt în actuala reglementare numai motive de nelegalitate. Dacă s-ar accepta ideea că recursul se poate exercita împotriva considerentelor hotărârii în oricare din situaţiile enunţate de art. 461 alin. (2), adică inclusiv pentru constatarea greşită a unei situaţii de fapt, ar însemna ca întregul efort al noii reglementări de a face din recurs o veritabilă cale de atac extraordinară să fie zădărnicit.
3. Instanţa competentă. Ca regulă, dat fiind că tribunalul devine potrivit noului cod instanţa cu plenitudine de competenţă, iar curtea de apel este cea care judecă apelurile împotriva hotărârilor date de tribunale în primă instanţă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cea care are în competenţă judecata recursurilor. Această regulă este exprimată fără echivoc în art. 483 alin. (3).
Cu toate acestea, există situaţii anume prevăzute de lege în care instanţa competentă este instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată şi aceasta nu este înalta Curte.
Spre exemplu, potrivit art. 132 alin. (4) NCPC, hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară; hotărârile date în baza recunoaşterii pretenţiilor în condiţiile art. 436 NCPC pot fi atacate doar cu recurs la instanţa ierarhic superioară; potrivit art. 440 NCPC, hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară; hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare-art. 421 alin. (2) NCPC; împotriva încheierii de suspendare a judecării procesului se poate promova recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară - art. 414 alin. (1) NCPC; hotărârile prin care se ia act de renunţarea la judecată sau cele privind renunţarea la însuşi dreptul pretins sunt supuse recursului la instanţa ierarhic superioară, astfel cum dispun art. 406 alin. (6) şi art. 410 NCPC etc.