Art. 9 Noul Cod de Procedură Civilă Dreptul de dispoziţie al părţilor Principiile fundamentale ale procesului civil
| Comentarii |
|
Principiile fundamentale ale procesului civil
Art. 9
Dreptul de dispoziţie al părţilor
(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.
(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
(3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.
| ← Art. 8 Noul Cod de Procedură Civilă Egalitatea Principiile... | Art. 10 Noul Cod de Procedură Civilă Obligaţiile părţilor... → |
|---|
Citește mai mult
si fost executat silit de aceeasi persoana. Dar daca judecatorul din 1997 a intabulat doua imobile (teren) susceptibile de incalcare a legii 18/1991 nu sa aflat , in incompatibilitate ?, in situatia actuala ca pensionar , avea dreptul sa indeplineasca functia de avocat sa apere paratul in aceasta cauza ?? Intrebarea mea se refera daca in conformitate cu NCPC art 41 si 42 este gasit incompatibil legal i se poate aplica art 40 al. 1si2 ????Prin raportare la cuprinsul articolului în discuţie, principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil are următoarele
Citește mai mult
componente:a) dreptul persoanei interesate sau al altei persoane, organizaţii ori autorităţi sau instituţii publice sau de interes public, care nu justifică un interes personal, de a porni sau nu procesul;
b) dreptul de a determina cadrul procesual, atât din punctul de vedere al obiectului, cauzei şi părţilor, cât şi din perspectiva apărărilor formulate în proces;
c) dreptul de a pune capât procesului, prin efectuarea unor acte procesuale de dispoziţie.
După cum se va arăta mai jos, principiul disponibilităţii, în toate cele trei componente, nu are caracter absolut, fiind susceptibil de limitări.
2. Pornirea procesului civil. Potrivit art. 192 NCPC, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.
Cu referire la ultima teză, un astfel de caz este prevăzut de art. 37 NCPC, potrivit căruia în cazurile şi în condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de către persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup sau general.
Ca principiu, în materie civilă, declanşarea procedurilor judiciare nu ore loc din oficiu, fiind necesară manifestarea de voinţă în acest sens a unei persoane fizice sau juridice, interesate sau circumscrise enumerării din art. 37 NCPC.
Cu titlu exemplificativ pentru ipoteza art. 37 NCPC, potrivit art. 165 şi art. 177 alin. (2) NCC, punerea sub interdicţie judecătorească sau ridicarea acesteia poate fi solicitată de către persoanele menţionate la art. 111 NCC, printre care la lit. c) sunt evidenţiate şi instanţele judecătoreşti. De asemenea, instituirea tutelei minorului, aflat într-una dintre situaţiile prevăzute la art. 110 NCC, poate fi dispusă şi din oficiu de către instanţele judecătoreşti, în lipsa formulării unei cereri în acest sens de către o persoană.
De asemenea, potrivit art. 92 alin. (1) NCPC, procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Sub aspectul dreptului de a porni procesul, constituie o derogare de la principiul disponibilităţii art. 918 alin. (2) NCPC, potrivit căruia, în procesul de divorţ, când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ. în conformitate cu alineatul al doilea al aceluiaşi articol, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor noului Cod civil.
în cadrul dreptului de a porni procesul se poate include şi dreptul părţilor de a porni sau nu executarea silita, ca ultimă fază a procesului civil. De asemenea, dreptul părţilor de a exercita sau nu căile de atac intră în dreptul părţilor de a-şi configura procesul din punctul de vedere al fazelor sale procesuale.
3. Stabilirea obiectului şi limitelor procesului. Potrivit art. 9 alin. (2) NCPC, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. în acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) NCPC, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Ca atare, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.
Excepţiile de la acest drept trebuie să fie expres prevăzute de lege. Constituie o atare derogare de la dreptul de a determina cadrul procesual din perspectiva părţilor litigante dispoziţiile vizând introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane (art. 78-79 NCPC), posibilitate a instanţei circumscrisă, de altfel, numai la cazurile expres prevăzute de lege şi la procedura necontencioasă. Dând eficienţă unei alte componente a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, şi anume a dreptului părţii de a efectua
acte de dispoziţie, art. 22 alin. (3) teza a ll-a NCPC prevede că şi în ipoteza introducerii în cauză, din oficiu, a altor persoane, în condiţiile legii, acestea din urmă vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.
Nu constituie o derogare de la această componentă a principiului disponibilităţii dreptul instanţei de a da calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greşit de către părţi, în temeiul art. 152 NCPC, întrucât instanţa nu procedează la schimbarea obiectul sau a cauzei juridice a acţiunii, ci îi fixează numai denumirea procedurală legală. în acest context, art. 22 alin. (4) NCPC dispune faptul că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, această dispoziţie extinzând dreptul de calificare al instanţei şi la alte acte procedurale, în afara cererii de chemare în judecată şi a căii de atac, cum ar fi, spre exemplu, o cerere de intervenţie voluntară accesorie intitulată greşit cerere de intervenţie voluntară principală sau la o excepţie procesuală denumită greşit.
Dreptul instanţei de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuţie posibilitatea modificării acesteia. A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situaţia de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanţa având acest drept independent de poziţia procesuală a părţilor. A pune în discuţie modificarea acţiunii înseamnă a refundamenta o cerere întemeiată greşit, aspect ce nu poate fi realizat decât cu concursul părţii.
Apreciem că instanţa are dreptul să pună în discuţia părţilor fundamentul juridic corect al cererii, însă, în măsura în care partea insistă în soluţionarea cererii astfel cum a fost iniţial formulată, instanţa nu poate proceda la modificarea cererii, întrucât aceasta ar avea drept consecinţă încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil. Nu este obligatoriu ca partea să indice în mod expres articolele din actele normative pe care îşi întemeiază cererea, atât timp cât sunt menţionate motivele de fapt şi de drept ale cererii care pot conduce la o corectă încadrare juridică de către instanţă a pretenţiei deduse judecăţii. în acest context, nici indicarea greşită a unui text de lege nu constituie un impediment pentru judecător de a stabili dispoziţia legală incidenţă în raport de motivele dezvoltate în cerere.
Dacă pârâtul formulează întâmpinare, în cadrul căreia invocă pretenţii proprii împotriva reclamantului, instanţa trebuie să întrebe pârâtul dacă înţelege ca acea parte a întâmpinării să fie considerată cerere reconvenţională, pentru a stabili cu claritate limitele învestirii sale şi pentru a pune în vedere pârâtului, dacă este cazul, să timbreze cererea reconvenţională astfel formulată. în ipoteza în care apărările invocate de pârât prin întâmpinare nu pot fi formulate decât pe calea unei cereri reconvenţionale (spre exemplu, rezoluţiunea judiciară etc.), instanţa va atribui întâmpinării şi caracterul de cerere reconvenţională, calificându-o astfel în temeiul art. 152 NCPC. Dacă însă apărările invocate de pârât prin întâmpinare pot fi formulate pe această cale (spre exemplu, uzucapiu-nea în sistemul Codului civil din 1864 etc.), fără a fi necesară alegerea cererii reconvenţionale, iar pârâtul arată că nu înţelege să atribuie întâmpinării sale un atare caracter, instanţa nu va putea proceda la calificarea întâmpinării drept cerere reconvenţională, întrucât aceasta ar conduce la încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
4. Efectuarea actelor procesuale de dispoziţie. Părţile beneficiază nu numai de dreptul de a porni procesul, ci şi de acela de a-i pune capăt, prin efectuarea unor acte procesuale de dispoziţie.
Astfel, partea situată pe poziţia procesuală de reclamant are dreptul de a renunţa la judecata cererii (art. 406-407 NCPC), dreptul de a renunţa la dreptul pretins (art. 408-410 NCPC) şi dreptul de a încheia o tranzacţie (art. 438-441 NCPC). Partea situată pe poziţia procesuală de pârât are dreptul de a achiesa la pretenţiile părţii adverse (art. 436-437 NCPC), precum şi dreptul de a încheia o tranzacţie (art. 438-441 NCPC).
Atât reclamantul, cât şi pârâtul au dreptul de a renunţa la exercitarea unei căi de atac ori la executarea unei hotărâri judecătoreşti obţinute în cauză, ce stabileşte în beneficiul lor un drept susceptibil de executare silită. Renunţarea la exercitarea unei căi de atac este distinctă de renunţarea la judecata căii de atac exercitate în cauză, chiar dacă consecinţa finală este menţinerea hotărârii judecătoreşti atacate. Primul drept vizează nede-clararea căii de atac împotriva hotărârii judecătoreşti susceptibile de exerciţiul acesteia, în timp ce renunţarea la judecarea căii de atac presupune ca premisă declararea acesteia, iar ulterior desistarea de judecarea sa.
Părţile au dreptul să renunţe la orice alt drept procedural, dacă această posibilitate nu este îngrădită de lege. Spre exemplu, partea poate renunţa la administrarea unui mijloc de probă, la susţinerea unei excepţii procesuale sau a unei alte cereri sau apărări formulate în cursul procesului.
De asemenea, părţile pot încheia tranzacţii în cursul procesului, în măsura în care pot dispune de drepturile ce formează obiectul acestor contracte judiciare. Astfel, potrivit art. 2268 alin. (1) NCC, nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi la care părţile nu pot să dispună potrivit legii (spre exemplu, drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă etc.). De asemenea, în conformitate cu art. 2274 alin. (1) NCC, este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra nulităţii.