Art. 503 Noul Cod de Procedură Civilă Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare Contestaţia în anulare Căile extraordinare de atac
| Comentarii |
|
Căile extraordinare de atac
SECŢIUNEA a 2-a
Contestaţia în anulare
Art. 503
Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare
(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.
| ← Art. 502 Noul Cod de Procedură Civilă Neînrăutăţirea... | Art. 504 Noul Cod de Procedură Civilă Condiţii de... → |
|---|
Sub imperiul reglementării anterioare, doctrina a distins două categorii de contestaţii în anulare, în funcţie de tipul hotărârilor judecătoreşti ce fac obiectul acestora: contestaţia în anulare obişnuita, de drept comun, şi contestaţia în anulare speciala. Această distincţie rămâne de actualitate şi în noul cod, contestaţia în anulare obişnuită fiind reglementată în alin. (1) al art. 503, iar cea specială în alineatele următoare ale
Citește mai mult
aceluiaşi articol.2. Obiectul contestaţiei în anulare. Obiectul contestaţiei în anulare este reglementat diferit în funcţie de motivele pentru care se poate exercita această cale extraordinară de atac.
Potrivit alin. (1) al art. 503, pentru motivul legat de neregularitatea procedurii de citare, hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestaţie în anulare sunt toate hotărârile definitive (irevocabile, în terminologia Codului de procedură civilă de la 1865).
Prin hotărâri definitive se înţeleg cele definite astfel în art. 634 NCPC şi, după cum arată textul invocat, pot fi hotărâri pronunţate în primă instanţă, în apel sau în recurs, care, din diferite considerente, nu pot sau nu mai pot fi atacate cu apel sau cu recurs.
Alineatele (2) şi (3) ale art. 503 reglementează o altă serie de motive pentru care se poate exercita calea de atac a contestaţiei în anulare, dar care privesc exclusiv hotărârile instanţelor de recurs şi hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.
3. Contestaţia în anulare obişnuită. Motiv: nelegala citare. Contestaţia în anulare obişnuită, care se poate exercita împotriva oricărei hotărâri definitive, este limitată la un singur motiv: contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
Alineatul (1) al art. 503 NCPC preia ideea fostului art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, dar într-o redactare mai riguroasă, valorificând şi soluţiile jurisprudenţiale generate de imperfecţiunile vechiului text. Astfel, se prevede că nereguloritotea procedurii de citare trebuie sâ privească anume pe contestator, şi nu partea în mod generic, ceea ce exclude de plano posibilitatea introducerii unei contestaţii în anulare de către o parte care invocă nelegala citare a unei alte părţi din proces.
Cumulativ cu neregularitatea procedurii de citare, mai trebuie îndeplinită şi condiţia negativa ca respectivul contestator sâ nu fi fost prezent la termenul când s-a judecat pricina. Această reglementare are în vedere, pe de o parte, că prezenţa părţii la termen acoperă lipsa totală a citării, iar, pe de altă parte, că orice alt viciu al unei citări defectuoase putea fi invocat de parte la acel termen.
în practică s-a decis, spre exemplu, că sunt cazuri de citare nelegală atunci când: decesul uneia dintre părţi nu a fost adus la cunoştinţa instanţei, cu consecinţa necitării moştenitorilor; necitarea contestatoarei la sediul său principal, dacă o atare obligaţie era stabilită de lege; citarea prin publicitate a părţii, deşi condiţiile pentru aceasta nu au fost îndeplinite; nerespectarea condiţiilor legale referitoare la cuprinsul citaţiei.
Dimpotrivă, nu sunt întrunite condiţiile legii dacă schimbarea sediului nu a fost adusă de contestatoare la cunoştinţa instanţei, astfel cum obligă dispoziţiile actualului art. 172 NCPC; dacă procedura de citare, deşi a fost legal îndeplinită, din motive neimputabile instanţei, contestatorul nu a luat cunoştinţă de citaţia care i-a fost comunicată în lipsă ori dacă se invocă numai comunicarea nelegală a hotărârii.
4. Contestaţia în anulare specială. Motive. în actuala reglementare, hotărârile instanţelor de recurs şi cele ale instanţelor de apel nesupuse recursului pot fi atacate cu contestaţie în anulare atât pentru motivul nelegalei citări, prevăzut de alin. (1), cât şi pentru o serie de alte motive expres şi limitativ prevăzute™, ca şi în vechea reglementare, de actualul alin. (2) al art. 503.
Faţă de art. 318 CPC 1865, noul text plasează ca motiv de contestaţie specială pe cel referitor la necompetenţă şi, în plus, adăugă motivele constând în încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi la nepronunţarea asupra unuia dintre recursurile sau, după caz, apelurile declarate în cauză.
4.1. Necompetenţă. Motivul privitor la necompetenţă, prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC, se referă exclusiv la necompetenţă instanţei care a pronunţat hotărârea care se atacă, şi anume a instanţei de recurs sau, după caz, a instanţei de apel, în condiţiile alin. (3) al aceluiaşi articol.
Prin urmare, este exclus ca pe calea contestaţiei în anulare să se invoce motive privitoare la o eventuală necompetenţă a instanţei care a judecat într-o fază procesuală anterioară. Această nouă reglementare se integrează în viziunea actualului cod, care a limitat semnificativ posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă în diferite stadii ale procesului civil.
De asemenea, trebuie precizat, în contextul descris anterior, că necompetenţa instanţei care a pronunţat hotărârea contestată trebuie să fi fost absoluta şi excepţia de necompetenţă să fi fost invocată în faţa acelei instanţe, însă instanţa să fi omis a se pronunţa asupra ei. Textul nu circumstanţiază în sensul că excepţia trebuie să fi fost invocată chiar de contestator, de unde se poate deduce că este suficient sâ fi fost invocată de orice parte litigantâ sau chiar din oficiu.
Cât priveşte motivul referitor la necompetenţa absolută a instanţei - motiv de contestaţie în anulare de drept comun în reglementarea anterioară -, în practica judiciară s-a statuat că este admisibilă contestaţia în anulare în ipoteza în care instanţa de judecată, prin depăşirea competenţei, a soluţionat o excepţie de neconstituţionalitate.
4.2. Alcătuirea instanţei. încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei reprezintă un motiv nou de contestaţie în anulare şi un temei pentru a se reconsidera practica instanţelor judecătoreşti din ultimii ani, care, pe bună dreptate, nu asimila nelegala alcătuire a instanţei cu necompetenţa acesteia.
Motivul prevăzut de pct. 1 teza a ll-a de la art. 503 alin. (2) se regăseşte şi ca motiv de casare a hotărârii în recurs, fiind prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, dar, aşa cum arătam şi la motivul privitor la necompetenţă, nelegala alcătuire a instanţei trebuie să vizeze însăşi instanţa de recurs sau de apel care a pronunţat hotărârea contestată, iar excepţia nelegalei alcătuiri trebuie să fi fost invocată în faţa respectivei instanţe, care a omis a se pronunţa asupra ei[2].
4.3. Eroarea materială. Motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare a art. 318 CPC 1865, fiind înlocuit cuvântul greşeală cu sinonimul eroare.
Jurisprudenţa generată de aplicarea acestui articol îşi păstrează actualitatea: acest motiv al contestaţiei în anulare speciale se referă la săvârşirea unei erori materiale, în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluţionarea recursului în absenţa motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanţa a cărei hotărâre se atacă, menţiuni greşite referitoare la incidente procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea recurată -, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.
Pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi cenzurate erorile materiale strecurate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, pentru îndreptarea cărora legiuitorul a pus la dispoziţie procedura îndreptării hotărârii reglementată de art. 442 NCPC.
în soluţionarea contestaţiei în anulare pentru acest motiv, instanţa trebuie să se raporteze la situaţia existentă în dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă.
4.4. Omisiunea cercetării unui motiv de casare. în ceea ce priveşte acest motiv al contestaţiei în anulare speciale, se remarcă în primul rând faptul că el priveşte exclusiv hotărârile instanţelor de recurs, nu şi pe cele ale instanţelor de apel care nu sunt supuse recursului, aşa cum se prevede expres în alin. (3) al art. 503. Explicaţia se datorează, credem, împrejurării că numai recursul poate fi exercitat pentru motive de casare expres şi limitativ prevăzute de lege; altminteri, neanalizarea unor motive de apel, în limitele devoluţiunii, poate crea părţii un prejudiciu similar, dat fiind că nu are deschisă calea recursului.
în al doilea rând, remarcăm că, spre deosebire de reglementarea din art. 318 CPC 1865, art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC nu mai prevede în mod expres condiţia ca omisiunea de cercetare a motivului de casare să se fi produs din greşeală.
Credem că prin eliminarea sintagmei „din greşeală" nu se produce nicio modificare în sensul ori scopul reglementării şi că îşi păstrează valabilitatea interpretarea dată vechiului text, conform căreia necercetarea motivului trebuie să fi fost rodul unei omisiuni', şi nu una deliberată.
Astfel, sub imperiul vechii reglementări, s-a decis că, în cazul în care instanţa de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat şi a arătat, motivându-şi soluţia, de ce nu pot fi analizate şi celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.
Jurisprudenţial, s-a mai statuat că reglementarea acestui motiv de contestaţie a vizat posibilitatea cenzurării hotărârii instanţei de recurs exclusiv şi limitat la motivul de casare omis, în caz contrar deschizându-se calea unui recurs la recurs.
Contestaţia în anulare pentru acest motiv poate fi promovată doar de recurent, intimatul nejustificând un interes legitim şi actual, iar decizia pronunţată în rejudecare, ca urmare a anulării hotărârii instanţei de recurs, va fi limitată, din punct de vedere al analizei, la motivul de casare a cărui necercetare a atras anularea.
Prin cercetarea motivelor de casare trebuie înţeleasă analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanţei de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de recurs prevăzute de lege. Pe de altă parte, cercetarea la care face trimitere textul de lege, fără a fi interpretată ca obligând instanţa să răspundă în parte tuturor argumentelor, trebuie să constituie o examinare în mod real a criticilor supuse controlului judiciar, şi nu doar o reluare a concluziilor instanţelor inferioare, în caz contrar putându-se aduce atingere garanţiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pe calea contestaţiei în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia sau omisiunea instanţei de a cerceta motive de casare depuse tardiv ori care ar fi trebuit invocate de instanţă din oficiu. De asemenea, în măsura în care motivul de casare omis a fi cercetat
(1) Soluţiile redate în cuprinsul acestui comentariu, care au fost pronunţate în aplicarea art. 318 CPC 1865 privind omisiunea instanţei de a examina un motiv de recurs, sunt preluate din G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 628-633.
în sensul inadmisibilităţii contestaţiei în anulare în cazul în care motivul de casare a fost invocat pentru prima dată în contestaţia în anulare, I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 8286/2007, nepublicată, idem, p. 633.
se subsuma şi doar sprijinea, în realitate, motivele de casare ce au fost analizate de instanţa de recurs, contestaţia în anulare nu poate fi admisă pentru acest motiv.
Nu pot face obiectul cenzurii pentru acest motiv nici omisiunea instanţei de a acorda cheltuieli de judecată, partea îndreptăţită având deschisă calea unei acţiuni pentru recuperarea cheltuielilor de judecată determinate de conduita culpabilă a celeilalte părţi, nici refuzul instanţei de a acorda un termen pentru lipsă de apărare.
Contestaţia în anulare va putea fi promovată doar în ipoteza în care recursul a fost admis doar în parte, nu şi atunci când a fost admis în totalitate sau anulat ca netimbrat.
Pe de altă parte, dacă omisiunea vizează motivul de ordine publică invocat oral de recurent, fie pus în discuţia părţilor din oficiu de către instanţă, contestaţia în anulare pentru acest motiv este admisibilă.
Textul anterior corespondent, respectiv art. 318 CPC 1865, a făcut obiectul unui control de constituţionalitate, Curtea Constituţională statuând că dispoziţiile legale care reglementează contestaţia în anulare specială pentru motivul constând în omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra vreunuia dintre motivele de casare nu contravin principiului autorităţii de lucru judecat - principiu care nu are o consacrare constituţională -, întrucât instanţa învestită cu judecarea contestaţiei este chemată să examineze motivele de casare pe care instanţa de recurs a omis să le cerceteze.
4.5. Omisiunea pronunţării asupra unui recurs/apel. Acesta este un motiv nou introdus, prevăzut la pct. 4 de la alin. (2) al art. 503, fiind logic ca, dacă în cazul necercetării unui motiv de recurs să se poată exercita contestaţie în anulare, atunci, afortiori, această cale de atac să fie deschisă când se omite un întreg recurs.
Aceeaşi este reglementarea şi în cazul în care se omite pronunţarea asupra unuia dintre apelurile exercitate în cauză, conform alin. (3) al art. 503 NCPC.
Pentru a fi incident acest motiv, şi nu cel prevăzut de pct. 3 al textului de lege menţionat, trebuie ca din dispozitivul deciziei date de instanţa de recurs sau de apel să lipsească menţiunea referitoare la soluţia dată respectivei căi de atac: admitere, respingere, anulare, perimare.
Credem că o asemenea lipsă poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare, chiar dacă în considerentele deciziei se face vorbire despre acel recurs sau apel ori despre motivele care ar atrage o soluţie sau alta cu privire la acea cale de atac, deoarece lipsa menţiunii din dispozitiv echivalează cu lipsa certitudinii că au avut loc o deliberare şi un consens al membrilor completului asupra soluţiei acelei căi de atac.