Art. 70 Noul Cod de Procedură Civilă Poziţia terţului în proces Alte persoane care pot lua parte la judecată Părţile
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Art. 70
Poziţia terţului în proces
Cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa.
| ← Art. 69 Noul Cod de Procedură Civilă Comunicarea cererii Alte... | Art. 71 Noul Cod de Procedură Civilă Scoaterea pârâtului din... → |
|---|
Citește mai mult
facut si raport de expertiza. Mentionez ca masina mea nu avea nimic a lui nu stiu. Va multumesc.Din acest motiv, apreciem că atunci când terţul este introdus în proces prin intermediul cererii de intervenţie în discuţie, în măsura în care, la rândul său, nu formuleozâ o cerere
Citește mai mult
de intervenţie principala, prin hotărârea pronunţată în cauză nu se pot stabili drepturi în favoarea sa.Terţul chemat în judecată, deşi pârât în cadrul cererii de intervenţie forţatâ, dobândeşte legal, în ansamblul litigiului, prin admiterea în principiu a intervenţiei, calitatea de reclamant, bucurându-se de independenţa procesuala şi putând efectua actele procedurale puse de lege la dispoziţia părţilor.
Considerăm însă că intervenientul forţat nu va putea renunţa la judecarea cererii de intervenţie, întrucât nu a fost formulată de către el, singurul în drept să efectueze acest act de dispoziţie fiind reclamantul/pârâtul iniţial ori intervenientul principal care a promovat-o. De altfel, din moment ce intervenţia sa în proces este forţată, neimplicând exprimarea consimţământul său în acest sens, acceptarea tezei vizând admisibilitatea renunţării acestuia la judecarea cererii ar lipsi de efecte posibilitatea introducerii sale silite în proces.
Intervenientul forţat are posibilitatea renunţării la dreptul pe care ar putea sâ-l pretindă similar reclamantului, precum şi dreptul de a încheia o tranzacţie judiciara împreună cu părţile iniţiale.
Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie forţată, terţul dobândeşte calitatea de parte în proces, figurând cu denumirea de reclamant, potrivit art. 70 NCPC.
Ca efect al admiterii în principiu a cererii de intervenţie forţată, instanţa este obligată să se pronunţe asupra sa prin dispozitivul hotărârii finale. Astfel, în ipoteza în care instanţa omite să se pronunţe asupra cererii de intervenţie prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti, partea are deschisă calea completârii hotărârilor, reglementată de art. 444 cu referire la art. 445 NCPC.
Dobândind calitatea de parte, intervenientul forţat exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile legale ale unei pârţi în proces (dreptul de a solicita amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării sau amânarea pronunţării pentru formularea şi depunerea de concluzii scrise, dreptul de a propune probe şi de a le administra, dreptul de a formula cereri în cadrul procesului vizând recuzarea, strămutarea, suspendarea judecării cauzei, dreptul de invoca excepţii procesuale, dreptul de a exercita unele acte procesuale de dispoziţie, dreptul de a fi citat etc.).
Intervenientul forţat nu are o poziţie subordonată în litigiu faţă de părţile iniţiale, ci independentă, legea nelimitându-i în vreo manieră drepturile în raport de cele avute de acestea.
Apreciem că nu se pune problema operării prorogării legale de competenţă în privinţa cererii de intervenţie forţată sau a punerii în întârziere, întrucât aceasta nu reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată.
Introducerea cererii de intervenţie forţată nu conduce la întreruperea prescripţiei extinctive în privinţa valorificării drepturilor de către terţ, întrucât cererea de intervenţie forţată nu are semnificaţia unei cereri formulate împotriva părţilor iniţiale având ca obiect drepturile pretinse şi de reclamant.
în ceea ce priveşte actele de procedură susceptibile a fi formulate de către intervenientul forţat, apreciem că, deşi dobândeşte poziţia procesuală de reclamant în ansamblul litigiului, el poate formula întâmpinare împotriva cererii de intervenţie forţată sau poate depune concluzii cu privire la cererea principală/cererea reconvenţională/cererea de intervenţie principală, exprimându-şi poziţia procesuală.
Considerăm că intervenientul forţat nu poate promova cerere reconvenţională, întrucât împotriva sa nu s-a formulat o veritabilă cerere de chemare în judecată, chiar dacă implicit se constată inexistenţa dreptului său de creanţă/real prin modul de soluţionare a cererii principale/cererii reconvenţionale/cererii de intervenţie principală.
Intervenientul forţat poate formula însă cerere de intervenţie principalâ împotriva părţilor iniţiale. Spre exemplu, dacă reclamantul (cesionar) formulează cerere de intervenţie forţată a terţului (cedent), vizând constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al acestuia, terţul are posibilitatea să introducă o cerere de intervenţie principală împotriva reclamantului iniţial, solicitând declararea nulităţii cesiunii de creanţă.
Intervenientul forţat ar putea formula cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar putea sâ pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, prin raportare la art. 68 alin. (2) şi (3) NCPC, care face referire la această cerere ca putând fiind depusă de reclamant, intervenient principal şi pârât, coroborate cu dispoziţiile art. 70 NCPC, care conferă celui chemat în judecată poziţia procesuală de reclamant.
Dat fiind faptul că art. 69 alin. (3) face trimitere la art. 65 NCPC, care se va aplica în mod corespunzător, rezultă că terţul intervenient forţat va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin întâmpinare sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.
Spre deosebire de ipoteza intervenţiilor voluntare, când terţului nu i se comunicau actele de procedură existente în dosar, pentru ipoteza intervenţiei forţate, tocmai întrucât terţul nu intervine în proces din propria sa iniţiativă, existând şi posibilitatea să nu aibă cunoştinţă de litigiu, art. 69 alin. (2) NCPC instituie obligaţia comunicării către acesta a unor fotocopii de pe cererea de chemare în judecată, de pe întâmpinare, precum şi de pe restul înscrisurilor depuse la dosar.
Comentariile aferente cererilor de intervenţie voluntară vizând semnificaţia preluării procedurii în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, precum şi posibilitatea interogării intervenientului forţat, respectiv imposibilitatea audierii sale în calitate de martor sunt valabile şi în privinţa cererii de intervenţie analizată.
2. Modul de soluţionare a cererii. în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de intervenţie forţată în discuţie, trebuie făcute următoarele menţiuni:
a) ca regulă, apreciem că soluţionarea cererii de intervenţie forţată nu poate avea loc separat de judecarea cererii principale, pentru că scopul avut în vedere la formularea sa vizează tocmai asigurarea opozabilităţii hotărârii pronunţate în litigiul iniţial faţă de terţ. Ca atare, considerăm că nu poate fi dispusă soluţia disjungerii. Un argument în plus pentru susţinerea acestei soluţii este şi împrejurarea că numai în ipoteza cererii de chemare în garanţie se prevede în mod expres posibilitatea disjungerii, potrivit art. 74 alin. (4) teza a ll-a NCPC, iar nu şi în privinţa celorlalte forme de intervenţie forţată;
b) suspendarea judecării cererii principale atrage şi suspendarea cererii de intervenţie forţată, acest incident procedural operând în bloc;
c) perimarea cererii principale atrage şi perimarea cererii de intervenţie forţată, prin raportare la art. 419 NCPC, perimarea producându-se asupra tuturor părţilor litigante, indiferent de poziţia lor procesuală, consecinţa decurgând din caracterul unitar al procesului;
d) modul de soluţionare a cererii de intervenţie forţată va avea în vedere interesul concret avut în vedere de cel care a formulat cererea, soluţiile putând fi diferite de la caz la caz.
Astfel, dacă pârâtul a formulat cererea de intervenţie forţată, vizând inexistenţa dreptului de creanţă ce ar putea fi pretins de terţ, fiind invocată, spre exemplu, stingerea obligaţiei pârâtului prin compensaţie, iar acţiunea reclamantului va fi respinsă pentru acest considerent, cererea de intervenţie ar trebui admisă. Dacă cererea principală este admisă, cererea de intervenţie ar trebui respinsă.
Dacă pârâtul a formulat cererea de intervenţie forţată pentru a se stabili cui aparţine dreptul reclamat, independent de soluţia dată cererii principale, cererea de intervenţie ar trebui admisă.
Dacă reclamantul (cesionar) a formulat cererea de intervenţie forţată a cedentului, care a somat debitorul să-i plătească creanţa, vizând implicit inexistenţa dreptului acestuia de creanţă, în cazul în care cererea principală este admisă, ar trebui admisă şi cererea de intervenţie forţată, iar dacă cererea principală ar fi respinsă, ar trebui respinsă şi cererea de intervenţie forţată;
e) apreciem că renunţarea reclamantului la judecarea cererii principale va atrage respingerea cererii de intervenţie forţată formulată de acesta ca rămasă fără obiect, din
moment ce acţiunea nu a fost soluţionată pe fondul său, neexistând niciun interes pentru a face hotărârea pronunţată într-o astfel de situaţie opozabilă unei persoane;
f) persoana care a formulat cererea de intervenţie forţată poate renunţa la judecarea sa, instanţa urmând a lua act în consecinţă, acest drept neexistând şi pentru intervenientul forţat, în considerarea argumentelor expuse anterior;
g) ca regulă, intervenientul forţat nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecata, întrucât nu a supus judecăţii o pretenţie şi a fost chemat în judecată pentru opozabilitate, însă în măsura în care pentru combaterea apârârilor sale, părţile iniţiale efectuează o serie de cheltuieli, acestea ar putea fi recuperate de la terţ sub forma cheltuielilor de judecată;
h) într-un litigiu ulterior promovat de terţ împotriva pârâtului, hotărârea obţinută în litigiul iniţial are efect de lucru judecat, neputând fi statuat împotriva a ceea ce s-a stabilit în aceasta prin administrarea unor dovezi contrarii.