Art. 69 Noul Cod de Procedură Civilă Comunicarea cererii Alte persoane care pot lua parte la judecată Părţile

1. Natura juridică. Pentru stabilirea naturii juridice a cererii de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul trebuie pornit de la premisa de principiu că niciunei persoane nu i se pot acorda drepturi printr-o hotărâre judecătorească în lipsa formulării de către aceasta a unei cereri sau chiar împotriva voinţei sale.

Astfel, apreciem că dacă terţul este introdus în proces prin intermediul cererii de intervenţie forţată în discuţie, în măsura în care acesta, la rândul său, nu formulează o cerere de intervenţie principală, prin hotărârea

Citește mai mult

pronunţată în cauză nu se pot stabili drepturi în favoarea sa, cu excepţia cazurilor de derogatorii reglementate de art. 71 NCPC.

Efectul de principiu produs de hotărârea judecătorească în privinţa intervenientului forţat este acela că soluţia pronunţată cu privire la drepturile şi obligaţiile statuate între părţile iniţiale îi va fi opozabilă, având efect de lucru judecat, prin raportare la art. 431 alin. (2) NCPC, nefiind admisă proba contrară într-un eventual litigiu ulterior. Utilitatea acestei cereri de intervenţie rezidă în preîntâmpinarea declanşării unui nou proces între terţ şi una dintre părţile iniţiale, cunoscându-se efectul de lucru judecat al primei hotărâri judecătoreşti, opozabile tuturor părţilor care au participat în acel litigiu.

Spre exemplu, în cadrul raporturilor juridice obligaţionale cu pluralitate de creditori, în ipoteza respingerii cererii principale formulate de către unul dintre creditori împotriva debitorului, ca urmare a invocării de către acesta din urmă a rezoluţiunii de drept a contractului care a dat naştere dreptului de creanţă, hotărârea pronunţată în cauză îi va fi opozabilă şi celuilalt creditor, introdus forţat prin intermediul cererii în discuţie, astfel

încât, într-un eventual litigiu ulterior promovat de acesta din urmă împotriva debitorului, i se va opune efectul de lucru judecat al hotărârii respective, în temeiul art. 431 alin. (2) NCPC, respectivul creditor nemaiputând propune probe de natură a demonstra contrariul a ceea ce s-a stabilit prin prima hotărâre judecătorească, chiar şi în situaţia în care nu le-a administrat în primul litigiu.

Dispoziţiile art. 70 NCPC, potrivit cărora cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, vizează calitatea terţului în ansamblul litigiului iniţial, iar nu calitatea cu care figurează în cadrul cererii de intervenţie forţată (calitatea de reclamant a fost aleasă de legiuitor pentru terţ prin prisma posibilităţii acestuia de a pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul iniţial).

Astfel, considerăm că în cadrul acestei cereri, poziţia procesuală de reclamant aparţine reclamantului sau pârâtului iniţial ori intervenientului principal, care a promovat cererea de intervenţie forţată, iar poziţia procesuală de pârât aparţine intervenientului forţat. Se impune însă precizarea că în desfăşurarea procesului părţile nu vor figura în calităţile menţionate pentru cererea de intervenţie forţată, ci în calităţile în care apar în ansamblul litigiului (reclamant, pârât, intervenient principal), iar intervenientul forţat va figura în calitate de reclamant, după admiterea în principiu a cererii, prin raportare la art. 70 NCPC.

Obiectul cererii de intervenţie forţată nu coincide cu obiectul cererii principale/cererii reconvenţionale/cererii de intervenţie principală, nefiind reprezentat de valorificarea drepturilor pretinse de reclamant sau de intervenientul principal, ci vizează asigurarea opozabilităţii faţă de intervenientul forţat a hotărârii care se va pronunţa asupra cererii menţionate, în care se statuează asupra existenţei dreptului reclamantului sau intervenientului principal, ce poate fi pretins deopotrivă de către terţ.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane nu reprezintă o veritabila cerere de chemare în judecata, precum cererea de intervenţie voluntară principală sau cererea de chemare în garanţie, de altfel codul stipulând în mod expres pentru acestea din urmă că vor îmbrăca forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată [art. 62 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) NCPC]. Pentru cererea de chemare în judecată a altor persoane codul prevede numai obligaţia motivării sale, ca şi în privinţa cererii de arătare a titularului dreptului, instituind ca atare o diferenţiere de natură juridică, acestea din urmă, per a contrario, neîmbrăcând forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Ca regulă, cererea de chemare în judecată a altor persoane are ca finalitate faptul ca în acelaşi litigiu să se constate implicit, odată cu soluţionarea procesului, inexistenţa dreptului de creanţa sau a celui real de care s-ar putea prevala terţul. Astfel, dacă cererea este promovată de pârât, acesta tinde ca prin respingerea cererii principale, în măsura în care are mijloace să conducă la o asemenea soluţie, să obţină implicit şi constatarea inexistenţei dreptului de creanţă/real ce ar putea fi pretins de către terţ şi care este identic cu cel invocat de reclamant. Dacă cererea este promovată de reclamant, acesta, în măsura în care apreciază că există suficiente motive pentru pronunţarea unei soluţii de admitere a cererii principale, are interesul de a-l atrage în proces pe cel care reclamă acelaşi drept de creanţă/real, tocmai pentru a se constata implicit inexistenţa acestuia în patrimoniul terţului.

Apreciem însă că cererea de intervenţie forţată nu are ca obiect însăşi constatarea inexistenţei dreptului de creanţă/real al terţului, întrucât aceasta ar reprezenta o veritabilă cerere de chemare în judecată, care ar necesita forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, precum şi respectarea dispoziţiilor art. 35 teza a ll-a NCPC, potrivit cărora cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea are deschisă calea acţiunii în realizare, ce ar conduce, în anumite cazuri, la respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie forţată, chiar şi în ipoteza în care condiţiile art. 68 alin. (1) NCPC ar fi întrunite.

în concluzie, apreciem că cererea de chemare în judecată a altor persoane are ca obiect atragerea terţului în proces pentru asigurarea opozabilităţii faţă de acesta a hotărârii ce se va pronunţa. în ipoteza art. 71 NCPC, cererea de chemare în judecată a altor persoane are ca obiect stabilirea persoanei care este titularul dreptului reclamat prin cererea principală, în vederea liberării pârâtului de executarea obligaţiei instituite în sarcina sa.

Această formă de intervenţie forţată este promovată de reclamant/pârât/interveni-ent principal împotriva terţului, poziţia intervenientului forţat de reclamant în ansamblul litigiului nefiind de natură să-i confere posibilitatea de a obţine drepturi în propriul patrimoniu prin hotărârea judecătorească ce va fi pronunţată în cauză, cu excepţia situaţiilor derogatorii reglementate de art. 71 NCPC.

2. Forma cererii. Din punctul de vedere al formei, cererea de intervenţie forţată trebuie formulată în scris, pe suport material clasic (hârtie) sau în formă electronică, în acest ultim caz dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

întrucât regula în materie de formă a cererilor în justiţie o constituie forma scrisă, iar în reglementarea intervenţiei forţate nu este specificată vreo excepţie, dispoziţiile art. 148 alin. (2) NCPC vizând posibilitatea formulării orale a cererii, urmată de consemnarea acesteia în încheierea de şedinţă, nu sunt aplicabile acestei cereri.

Conţinutul cererii de intervenţie forţată este restrâns la motivarea în fapt şi în drept, prin raportare la art. 69 alin. (1) NCPC, întrucât cererea de chemare în judecată, întâmpinarea şi înscrisurile depuse la dosar se comunică terţului, în temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol, iar acestea din urmă vizează pretenţiile reclamantului şi apărările pârâtului. Motivarea cererii va fi axată asupra împrejurării că persoana chemată în judecată forţat ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

3. Timbrarea. Apreciem că o atare cerere nu este supusă plăţii taxelor judiciare de timbru, întrucât nu reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată, având ca obiect atragerea terţului în proces pentru asigurarea opozabilităţii faţă de acesta a hotărârii ce se va pronunţa asupra cererii principale, pentru care au fost deja achitate taxele judiciare de timbru. Astfel, instanţa nu se va pronunţa prin dispozitiv asupra inexistenţei dreptului de creanţă/real al terţului (caz în care s-ar fi impus satisfacerea timbrajului), ci această împrejurare va rezulta implicit din modul de soluţionare a cererii principale.

4. Număr de exemplare. Numărul de exemplare va fi cel prevăzut de art. 149 alin. (1) NCPC, potrivit căruia când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calităţi juridice, când se va face un singur exemplar, cu menţiunea că, în toate cazurile, este necesar şi un exemplar pentru instanţă.

De asemenea, art. 150 NCPC vizând înscrisurile anexate, art. 151 NCPC privind cererea formulată prin reprezentant şi art. 152 NCPC referitor la cererea greşit denumită sunt aplicabile şi cererii de intervenţie forţată în mod corespunzător.

Cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul se comunică atât terţului introdus în proces, cât şi părţilor adverse. La exemplarul destinat terţului se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare, precum şi de pe înscrisurile aflate la dosar.

5. Admisibilitatea în principiu a cererii. Spre deosebire de reglementarea anterioară, care impunea faza admisibilităţii în principiu numai în privinţa celor două forme ale intervenţiei voluntare, noul Cod de procedură civilă extinde această etapă prealabilă obligatorie şi în privinţa formelor de intervenţie forţată reprezentate de chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului.

Astfel, dispoziţiile art. 69 alin. (3) NCPC fac trimitere, pentru ipoteza cererii de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, la art. 64 NCPC vizând admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie voluntară.

Admisibilitatea în principiu a acestei cereri se va discuta numai dupâ comunicarea cererii de intervenţie forţată celui chemat în judecată şi părţilor adverse, pentru asigurarea principiului contradictorialităţii, precum şi al dreptului la apărare.

în ipoteza în care cererea de intervenţie este depusă chiar în şedinţa de judecată, instanţa va dispune amânarea cauzei pentru citarea terţului chemat în judecată şi a celorlalte părţi adverse care nu sunt prezente la termen şi a efectuării comunicărilor legale.

Cererea de intervenţie forţată se pune de către instanţă în discuţia contradictorie a pârţilor, la momentul dezbaterii admisibilităţii în principiu a acesteia, primul căruia i se va da cuvântul fiind persoana care a formulat cererea (reclamant/pârât iniţial ori intervenient principal), urmând apoi partea adversă şi, în final, cel chemat în judecată. Ordinea acordării cuvântului este distinctă faţă de cea din cadrul admisibilităţii în principiu a cererilor de intervenţie voluntară, întrucât trebuie avută în vedere poziţia procesuală diferită a terţilor în cadrul cererilor de intervenţie, iar nu în ansamblul procesului.

în măsura în care este necesară administrarea unor probe suplimentare pentru această dezbatere, instanţa are posibilitatea prorogării discutării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie forţată după administrarea dovezilor respective.

Comentariile aferente cererilor de intervenţie voluntară privitoare la încheierea de admitere în principiu, la ordinea soluţionării aspectelor vizând tardivitatea, inadmisibi-litatea, sau nulitatea în raport de admisibilitatea în principiu, la regimul aplicabil în privinţa căilor de atac susceptibile de a fi exercitate împotriva încheierii şi la suspendarea de drept a judecării cererii principale în ipoteza promovării unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de intervenţie sunt valabile în mod corespunzător şi în privinţa cererii de intervenţie forţată care constituie obiectul prezentei analize.

La momentul pronunţării asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie forţată, instanţa va cerceta existenţa condiţiei ca terţul sâ poatâ pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, acest aspect urmând să se regăsească în motivarea încheierii în funcţie de soluţia pronunţată, cu menţiunea că judecătorul va evita analiza temeiniciei pretenţiilor reclamantului iniţial sau a eventualelor drepturi ce ar putea fi pretinse de terţ pentru a nu-şi crea o stare de incompatibilitate determinată de antepronunţare.

Prin intermediul cererii de intervenţie forţată reclamantul nu poate introduce în cadrul cererii principale un alt pârât, întrucât forma procedurală pentru modificarea acesteia din urmă sub aspectul cadrului procesual pasiv este cererea adiţională, iar nu cererea de intervenţie forţată.

De asemenea, prin intermediul acestei forme de intervenţie forţată nu se poate introduce în proces un alt reclamant, fiind inadmisibilă, spre exemplu, cererea prin care reclamantul, coproprietar al unui bun imobil, care a promovat acţiune în revendicarea acestuia, formulează cerere de intervenţie forţată a celorlalţi coproprietari, care nu au dorit să formuleze împreună acţiunea principală, pentru ca bunul să fie restituit în patrimoniul tuturor, fără a le contesta ca atare drepturile [în prezent este reglementată posibilitatea introducerii acţiunii în revendicare a bunului în materialitatea sa de către un singur coproprietar, potrivit art. 643 alin. (1) NCC]. Este de menţionat că, potrivit art. 643 alin. (3) NCC, când acţiunea civilă nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi în condiţiile prevăzute în noul Cod de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane. Prin urmare, o atare posibilitate este recunoscută de noul Cod civil pârâtului, avându-se în vedere situaţia în care acesta ar avea mijloace pentru a respinge pretenţiile reclamantului şi doreşte, prin formularea cererii de intervenţie forţată, asigurarea opozabilităţii hotărârii ce se va pronunţa asupra cererii principale şi faţă de ceilalţi coproprietari, care evident ar putea invoca aceleaşi dreptului cu privire la bun. De asemenea, şi reclamantul poate formula cererea de intervenţie forţată a celorlalţi coproprietari, dar numai în măsura în care le contestă drepturile, apreciind că este singurul titular asupra bunului, aceasta fiind raţiunea pentru care a fost reglementată această formă de intervenţie forţată.