Art. 66 Noul Cod de Procedură Civilă Judecarea cererii de intervenţie principală Alte persoane care pot lua parte la judecată Părţile
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Art. 66
Judecarea cererii de intervenţie principală
(1) Intervenţia principală se judecă odată cu cererea principală.
(2) Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. În caz de disjungere, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie.
(3) Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.
(4) Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
| ← Art. 65 Noul Cod de Procedură Civilă Situaţia... | Art. 67 Noul Cod de Procedură Civilă Judecarea cererii de... → |
|---|
Hotărârea judecătorească astfel pronunţată se impune cu forţă obligatorie părţilor litigante, inclusiv intervenientului principal, care are exerciţiul liber al căilor de atac împotriva hotărârii, fără relevanţă dacă soluţia este potrivnică sau favorabilă unora dintre părţile iniţiale
Citește mai mult
sau dacă acestea au declarat la rândul lor cale de atac. De asemenea, toate părţile, în măsura în care hotărârea cuprinde dispoziţii susceptibile de executare silită în favoarea lor, pot demara această procedură. Totodată, hotărârea judecătorească beneficiază de autoritate de lucru judecat între părţile litigante, printre care se numără şi intervenientul principal.2. Disjungerea. Prin excepţie de la regula menţionată anterior, în situaţia în care judecata cererii principale ar fi întârziată de soluţionarea cererii de intervenţie, instanţa poote dispune (măsura fiind la latitudinea sa, neexistând o obligaţie în acest sens) disjungerea cererii incidentale pentru a fi judecată separat.
Astfel, instanţa va pune în discuţia contradictorie a părţilor oportunitatea luării măsurii administrative a disjungerii, după care, în măsura în care apreciază necesar faţă de aspectul că judecata cererii principale este întârziată de judecata cererii incidentale, va pronunţa prin încheiere soluţia de disjungere a cererii incidentale, cu formarea unui dosar distinct, continuând judecata cererii principale.
încheierea prin care s-a dispus disjungerea cererii incidentale de cererea principală, statuând asupra unei măsuri de administrare judiciară, nu este supusă niciunei căi de atac, prin raportare la art. 465 NCPC.
Dosarul distinct ce are ca obiect cererea incidentală se va forma prin fotocopierea actelor care formează dosarul iniţial, prin grija grefei, şi va obţine număr diferit din registrul general de dosare, la serviciul registratură.
în caz de disjungere, instanţa rămâne în continuare competentă să soluţioneze cererea de intervenţie, motiv pentru care, în ipoteza în care cererea incidentală ar fi atras competenţa unei alte instanţe dacă ar fi fost introdusă pe cale principală, instanţa nu va invoca excepţia de necompetenţă şi nu-şi va declina în consecinţă competenţa, acest efect fiind urmarea prorogării legale de competenţă [art. 66 alin. (2) teza a ll-a NCPC].
De asemenea, potrivit art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet pentru respectarea principiului continuităţii. Ca atare, dosarul format în urma disjungerii cererii de intervenţie nu va fi repartizat în mod aleatoriu între completele instanţei, ci va reveni spre soluţionare aceluiaşi complet care a luat măsura disjungerii şi care este învestit cu soluţionarea cererii principale.
Este de menţionat faptul că, în caz de disjungere, caleo de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate asupra cererii incidentale va fi cea determinată de aceasta, iar nu de cererea principală, întrucât dispoziţiile art. 460 alin. (3) NCPC, potrivit cărora în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul său este supusă apelului, sunt incidente numai în situaţia în care cererea principală şi cererea incidentală sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre, în timp ce în ipoteza disjungerii se vor pronunţa două hotărâri diferite în două dosare distincte.
Suspendarea judecăţii cererii principale determină şi suspendarea cererii de intervenţie principala, întrucât aceasta are efect general, operând în bloc. în ipoteza în care judecata cererii incidentale trebuie suspendata, instanţa poate dispune disjungerea acesteia, prin raportare la dispoziţiile art. 66 alin. (2) NCPC, cu formarea unui dosar distinct, în cadrul căruia se va pronunţa soluţia de suspendare, în timp ce judecata cererii principale va continua.
De la excepţia menţionată anterior, legea instituie alte două excepţii, care conduc la reaplicarea regulii, şi anume a judecării celor două cereri împreuna:
a) ipoteza în care terţul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii prin cererea principală (identitate totală sau parţială de obiect între cererea principală şi cea de intervenţie voluntară principală);
b) ipoteza când judecata cererii principale întârzie judecata cererii incidentale (alegerea de către terţul intervenient a căii incidentale pentru valorificarea drepturilor sale implicând şi asumarea dezavantajelor acesteia).
3. Soluţiile ce pot fi pronunţate în privinţa cererii de intervenţie voluntară principală
3.1. Ipoteza identităţii totale de obiect. Dacă între cererea principală şi cererea de intervenţie voluntară principală există identitate totală de obiect (spre exemplu, ambele vizează revendicarea aceluiaşi bun), instanţa nu poate pronunţa o soluţie de admitere a ambelor cereri, întrucât acestea se exclud reciproc. Există însă posibilitatea respingerii ambelor cereri sau a admiterii în parte a uneia şi a respingerii celeilalte. Dacă ambele cereri au mai multe capete de cerere, există posibilitatea soluţionării cererii principale şi a celei incidentale prin admiterea lor în parte, capetele admise nefiind însă aceleaşi.
Soluţia care nu poate fi pronunţată în această situaţie este disjungerea cererii incidentale de cererea principală, prin raportare la art. 66 alin. (2) NCPC, care interzice instanţei luarea acestei măsuri.
în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată, dacă cererea principală este admisă, iar cea incidentală este respinsă, atât intervenientul, cât şi pârâtul vor putea fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, în raport de sumele prilejuite de fiecare.
Dacă cererea de intervenţie principală este admisă, iar cererea principală este respinsă, cheltuielile de judecată ale intervenientului vor fi suportate de către reclamant şi pârât, prin raportare la dispoziţiile art. 455 NCPC, potrivit cărora dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei, întrucât în cadrul cererii de intervenţie principală, reclamantul şi pârâtul iniţiali au ambii, de regulă, poziţia procesuală de pârâţi.
în această situaţie, nu trebuie să se facă abstracţie de art. 1522 alin. (5) NCC, potrivit căruia cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debito
rul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului. Ca atare, dacă anterior formulării cererii de intervenţie principală, terţul nu a notificat părţile iniţiale cu privire la executarea obligaţiei, iar, după admiterea în principiu a cererii sale de intervenţie, acestea execută obligaţia într-un termen apreciat de instanţă ca fiind rezonabil, nu vor putea fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intervenientul principal.
Dacă ambele cereri, atât cea principală, cât şi cea incidentală vor fi respinse, partea îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată va fi pârâtul.
Dacă ambele cereri au fost admise în parte, cheltuielile vor fi suportate în concordanţă cu dispoziţiile art. 453 alin. (2) NCC, potrivit cărora când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând dispune şi compensarea lor, dacă este cazul.
în situaţia în care una dintre cereri a fost admisa în parte, iar cealaltă respinsa, cheltuielile ocazionate părţii căreia i-a fost admisă cererea în parte vor putea fi recuperate de la părţile adverse, proporţional pretenţiilor admise.
3.2. Ipoteza identităţii parţiale de obiect. Dacă între cererea principală şi cea de intervenţie voluntară principală există numai o identitate parţială de obiect (spre exemplu, cererea principală are ca obiect revendicarea unui bun, iar cea de intervenţie principală are ca obiect atât revendicarea aceluiaşi bun, cât şi obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a bunului), pot fi pronunţate următoarele soluţii: admiterea cererii principale şi respingerea cererii incidentale şi invers; respingerea ambelor cereri; admiterea în parte a cererii incidentale şi respingerea cererii principale sau invers ori admiterea în parte a ambelor cereri sau admiterea în întregime a unei cereri şi admiterea în parte a celeilalte, în funcţie de capetele de cerere concrete ale acestora (soluţiile propuse nefiind restrânse la exemplul dat).
Similar primei ipoteza analizate, soluţia care nu poate pronunţată în această situaţie este disjungerea cererii incidentale de cererea principală, prin raportare la art. 66 alin. (2) NCPC, care interzice instanţei luarea acestei măsuri.
3.3. Ipoteza existenţei numai a unei legaturi de conexitate între cele doua cereri. Faţă de soluţiile prevăzute anterior ce pot fi dispuse şi în ipoteza de faţă, se mai poate pronunţa şi soluţia de admitere în întregime atât a cererii principale, cât şi a cererii de intervenţie voluntara principala, caz în care cheltuielile reclamantului şi ale intervenientului principal vor fi suportate în întregime, de principiu, de către pârât, cu observarea regulilor descrise anterior.
Spre exemplu, ipoteza descrisă poate interveni dacă cererea principală promovată de vânzător împotriva cumpărătorului are ca obiect declararea nulităţii unui contract de vânzare a unui imobil, iar cererea de intervenţie principală promovată de terţul care a încheiat cu bună-credinţă un contract de închiriere a imobilului cu cumpărătorul bunului vizează constatarea dreptului său de folosinţă pe o perioadă de un an, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1819 alin. (2) NCC.
3.4. Ipoteza stingerii judecaţii cererii principale înaintea soluţionării cererii incidentale. Potrivit art. 66 alin. (4) NCPC, intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Ipoteza descrisă vizează împrejurarea în care cererea incidentală nu a fost disjunsă de cererea principală, întrucât în acest ultim caz sunt formate dosare distincte, cu existenţă de sine stătătoare.
Premergător analizării subiectului, problema care se ridică este cea vizând ordinea soluţionării, spre exemplu, a chestiunii netimbrării sau renunţării la judecata cererii principale, pe de-o parte, şi a admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală, pe de cealaltă parte. Apreciem că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra netimbrârii cererii principale sau asupra actului de dispoziţie, iar numai în măsura în care nu va anula cererea sau nu va lua act de exercitarea actului de dispoziţie, va pune în discuţie admisibilitatea cererii de intervenţie principală, întrucât pentru admiterea acesteia este necesară întrunirea condiţiei vizând existenţa unui proces în curs de desfăşurare. Dacă instanţa va anula cererea principală ca netimbrată sau va lua act de renunţarea reclamantului la soluţionarea acesteia, procesul se va termina, iar instanţa nu se va mai pronunţa prin dispozitiv asupra cererii de intervenţie, nefiind învestită cu soluţionarea acesteia.
Ca atare, ipoteza vizată de textul legal menţionat are în vedere situaţia în care instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie voluntară principală, devenind învestită cu soluţionarea sa, iar ulterior judecata cererii principale se stinge.
Dacă instanţa a admis în cursul desfăşurării procesului o excepţie procesuală în privinţa cererii principale, care conduce la respingerea sa la momentul pronunţării soluţiei finale, instanţa va continua până la acel moment soluţionarea cererii incidentale. Spre exemplu, dacă instanţa a admis prin încheiere excepţia lipsei calităţii procesuale active în privinţa cererii principale, va continua judecata cauzei cu privire la cererea de intervenţie principală, iar prin hotărârea finală va respinge cererea principală ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, pronunţând o soluţie şi asupra cererii incidentale.
Aceeaşi este soluţia şi în ipoteza în care reclamantul a renunţat la judecarea cererii principale sau la dreptul dedus judecăţii prin intermediul acesteia.
Soluţia instituită de cod, avută în vedere şi de doctrina anterioară noii reglementări, are la bază natura juridică de cerere de chemare în judecată a cererii de intervenţie voluntară principală şi poziţia procesuală independentă a intervenientului principal, modul de soluţionare a cererii sale nefiind condiţionat de rezolvarea cererii principale.
Este evident că şi în ipoteza reciprocă soluţia este aceeaşi, pentru identitate de raţiune, motiv pentru care stingerea judecăţii cererii de intervenţie voluntară principală anterior soluţionării cererii principale nu influenţează cursul acesteia din urmă.
De asemenea, intervenientul voluntar principal poate să exercite orice act de dispoziţie cu privire la soluţionarea cererii sale, cu respectarea condiţiilor legale.
Perimarea cererii principale atrage şi perimarea cererii de intervenţie voluntară principală, concluzia decurgând din textul art. 419 NCPC, potrivit căruia în cazul în care sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi împreună, cererea de perimare ori actul întrerupător de perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi, întrucât perimarea se produce asupra tuturor părţilor litigante, independent de poziţia lor procesuală, consecinţa decurgând din caracterul unitar al procesului civil.
Din moment ce şi în cazul disjungerii cererii incidentale subzistă efectul prorogării de competenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 66 alin. (2) teza finală NCPC, cu atât mai mult în cazul analizat vizând stingerea judecăţii cererii principale înaintea soluţionării celei incidentale se menţine prorogarea de competenţă, determinată de art. 123 alin. (1) NCPC, ce a operat la data admiterii în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală.
Potrivit art. 123 alin. (1) NCPC, cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 (cereri privitoare la insolvenţă sau la concordatul preventiv).
Din interpretarea textului menţionat anterior rezultă că în ipoteza necompetenţei generale nu ar opera prorogarea legală de competenţă, motiv pentru care dacă cererea de intervenţie voluntară principală ar fi de competenţa unui organ fără activitate jurisdic-ţională, instanţa o va respinge ca inadmisibila. Dacă însă cererea de intervenţie voluntară principală ar fi de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, tribunalul va dispune disjungerea sa şi, după formarea unui dosar distinct, va invoca excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea respectivului organ cu activitate jurisdicţională competent [spre exemplu, în ipoteza existenţei unei convenţii arbitrale, în condiţiile art. 554 alin. (1) NCPC]. De asemenea, dacă cererea de intervenţie principală nu este de competenţa jurisdicţiei române, va fi respinsă ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 1070 alin. (1) NCPC.
Doctrina juridică111 a subliniat faptul că nu operează prorogarea legală de competenţă în privinţa cererii de intervenţie principală nici în situaţia în care cererea principală este respinsă ca inadmisibilă, pe considerentul că soluţionarea sa incumbă unui organ fără activitate jurisdicţională, sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, caz în care instanţa, în funcţie de situaţia concretă, va soluţiona cererea de intervenţie principală, dacă este competentă, sau va dispune disjungerea acesteia, urmând a fi format un dosar distinct, în cadrul căruia va invoca excepţia de necompetenţă şi va declina soluţionarea cauzei în favoarea instanţei competente (ipoteza prezentată are în vedere situaţia în care cererea de intervenţie a fost admisă în principiu anterior respingerii cererii principale pentru motivele arătate).
Spre exemplu, dacă cererea principală are ca obiect rectificarea unui act de stare civilă, iar cererea de intervenţie principală are ca obiect anularea aceluiaşi act de stare civilă, judecătoria fiind instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului, aceasta va invoca şi va admite prin încheiere excepţia de necompetenţă generală în privinţa cererii principale, pe care o va respinge ca inadmisibilă la finalul litigiului prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, continuând soluţionarea cererii de intervenţie principală, în privinţa căreia este competentă prin raportare la art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC. Dacă însă cererea principală are ca obiect rectificarea unui act de stare civilă, iar cererea de intervenţie principală are ca obiect despăgubiri în cuantum de 300.000 lei, presupunând că între cele două cereri existând legătură, judecătoria fiind instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului, instanţa va dispune disjungerea cererii de intervenţie principală, va invoca şi va admite excepţia de necompetenţă generală în privinţa cererii principale, pe care o va respinge ca inadmisibilă, iar, în cadrul dosarului nou format în urma disjungerii, va invoca şi va admite excepţia de necompetenţă materială, declinând competenţa de soluţionare a cererii care face obiectul său (cererea de intervenţie voluntară principală) în favoarea tribunalului, prin raportare la art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC.
Există însă posibilitatea ca instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale să admită excepţia de necompetenţă materială sau teritorială a instanţei, aspect premergător admiterii în principiu a cererii de intervenţie principală, caz în care instanţa în favoarea căreia s-a declinat dosarul se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, în măsura în care se consideră competentă să soluţioneze cererea principală.