Art. 94 Noul Cod de Procedură Civilă Judecătoria Competenţa după materie şi valoare Competenţa materială
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Competenţa materială
SECŢIUNEA 1
Competenţa după materie şi valoare
Art. 94
Judecătoria
Judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;
i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;
2. abrogat;
3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Noul Cod de Procedură Civilă actualizat prin:
OUG 4/2013 - privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe din 30 ianuarie 2013, Monitorul Oficial 68/2013;
| ← Art. 93 Noul Cod de Procedură Civilă Efecte faţă de... | Art. 95 Noul Cod de Procedură Civilă Tribunalul Competenţa... → |
|---|
1.1. Judecătoria nu mai este instanţă de drept comun. în reglementarea anterioară, judecătoria a reprezentat instanţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, în conformitate cu art. 1 pct. 1 CPC 1865.
Reglementarea actuală renunţă la această abordare tradiţională, întrucât prevede, în art. 95 pct. 1 NCPC, atribuirea către tribunal, spre soluţionare în primă instanţă, a tuturor cererilor care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, în timp ce judecătoria soluţionează doar cererile care îi sunt expres încredinţate spre competentă
Citește mai mult
soluţionare.Astfel, ori de câte ori legiuitorul nu prevede instanţa competentă spre a soluţiona o anumită cerere, aceasta va fi judecată în primă instanţă, sub imperiul legii actuale, de către tribunal, iar nu de către judecătorie.
Cu toate acestea, se observă că sfera cererilor prevăzute în competenţa judecătoriei este largă, în pofida enumerării limitative a categoriilor de cereri, evaluabile ori neevaluabile în bani, a căror natură atrage competenţa judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 NCPC. Nu numai că este acoperită întreaga varietate de cereri care se soluţionau şi până în prezent de către judecătorie, însă îi sunt atribuite litigii noi, cum sunt cele din materia dreptului familiei. Actuala instanţă de tutelă şi de familie are o competenţă amplă, soluţionând o mare parte din cererile legate de relaţiile de familie, dar şi de ocrotirea persoanei fizice.
Ca atare, nu au fost decât parţial abandonate concepţia judecătoriei ca instanţă de drept comun şi „principiul proximităţii justiţiei".
în expunerea de motive a Legii nr. 76/2012 de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, s-a arătat că noul cod realizează „reconfigurarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, în scopul asigurării unei împărţiri echitabile a cauzelor, care să conducă la fluidizarea şi accelerarea procedurilor judiciare, precum şi la asigurarea unei practici judiciare unitare pe întreg teritoriul ţării".
Judecătoria soluţionează, în primă instanţă, cererile date în competenţa sa, fie după natura litigiului - cele enumerate la pct. 1 lit. a)-i) -, fie după valoarea obiectului cererii - cele de la pct. 1 lit. j).
1.2. Cereri atribuite de noul Cod de procedură civilă în primă instanţă judecătoriei. Este de observat că noul cod abandonează conceptul de „procese", cel puţin în formularea normelor de competenţă, păstrând noţiunea de „cereri", în sens de „cereri în justiţie", astfel cum acestea sunt definite în art. 30 NCPC.
Cererile care, prin art. 94, revin expres judecătoriei pentru judecata în primă instanţă, sunt:
a) cererile date de noul Cod civil în competenţa instanţei de tutela şi de familie, cu excepţia celor date expres prin lege în competenţa altor instanţe. Judecătoria este instanţă de drept comun în materia relaţiilor de familie şi a ocrotirii persoanei fizice, instanţa de tutelă şi de familie fiind specializată în această materie.
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede, în art. 229 alin. (1), că „organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară".
Conform alin. (2) lit. a) al aceluiaşi art. 229, „până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie". O dispoziţie asemănătoare se regăseşte în art. 76 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Aşadar, potrivit acestor norme tranzitorii, cererile formulate după data intrării în vigoare a noului Cod civil, de competenţa judecătoriei, ca instanţă de tutelă şi de familie, se soluţionează, până la modificarea Legii nr. 304/2004, de secţiile sau completele specializate pentru minori şi familie, înfiinţate în conformitate cu art. 39 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
De asemenea, tot prin norme tranzitorii, prin Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, s-au stabilit regulile de repartizare aleatorie, către completele specializate pentru judecarea cauzelor cu minori şi de familie, a unor cereri prevăzute de noul Cod civil în competenţa instanţelor de tutelă şi familie, precum şi de înregistrare a acestora -art. 961 alin. (3)-(10) din regulament.
Cererile date de noul Cod civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie sunt:
- cererile arătate în art. 107 NCC, respectiv procedurile prevăzute de cod privind ocrotirea persoanei fizice (din întreg Titlul III, cu această denumire, al Cărţii I „Despre persoane"), de exemplu: numirea tutorelui, în lipsa unui tutore desemnat (art. 118 NCC), înlocuirea tutorelui (art. 121 NCC), constituirea consiliului de familie (art. 125 NCC); măsuri legate de exercitarea tutelei (art. 133-155 NCC), atât cu privire la persoana, cât şi la bunurile minorului, precum: stabilirea reşedinţei minorului (art. 137 NCC), inventarierea bunurilor (art. 140 NCC), autorizarea actelor de dispoziţie făcute de către tutore cu privire la bunurile minorului sub 14 ani (art. 144 NCC), respectiv a aceloraşi acte efectuate de către minorul peste 14 ani (art. 146 NCC); toate procedurile legate de ocrotirea interzisului judecătoresc (art. 164-177 NCC şi art. 935 NCPC) şi de instituire a curatelei (art. 178-186 NCC);
- cererile indicate în art. 265 NCC, respectiv toate măsurile şi litigiile prevăzute în Cartea a ll-a „Despre familie", de exemplu: acţiunea în constatarea nulităţii absolute sau în anularea căsătoriei (art. 293-306 NCC); toate litigiile referitoare la drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (Capitolul VI al Cărţii a ll-a); divorţul şi litigii privitoare la efectele divorţului asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi (art. 385-395 NCC şi art. 914 NCPC) şi asupra raporturilor dintre părinţi şi copii (art. 396-404 NCC); acţiunile privind filiaţia (art. 421-450 NCC); adopţia (Capitolul III, Titlul III al Cărţii a ll-a); toate litigiile în legătură cu exercitarea autorităţii părinteşti (Titlul IV) şi cu obligaţia de întreţinere (Titlul V);
- cererile de ocrotire o copilului prevăzute în legi speciale (Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului).
Dintre aceste cereri, sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului cererile referitoare la adopţie [art. 74 alin. (3) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată] şi cauzele privind stabilirea masurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (art. 124 din Legea nr. 272/2004). Judecătoria fiind instanţă de drept comun în materia la care face referire art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC, înseamnă că toate celelalte cereri, altele decât cele pentru care tribunalul este competent, revin spre competentă soluţionare judecătoriei.
Cererile privind instituirea tutelei, ca măsură alternativă de protecţie a copilului, deşi sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004, sunt de competenţa judecătoriei, în aplicarea Deciziei nr. 111/2007 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii. Instanţa supremă a arătat, în esenţă, că art. 124 din Legea nr. 272/2004, care prevede competenţa tribunalului, nu este aplicabil, deoarece instituirea tutelei nu face parte din măsurile de protecţie specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55 din lege. Acelaşi raţionament poate fi urmat şi în cazul cererilor privind încetarea tutelei.
Trebuie precizat, de asemenea, că art. 914 NCPC prevede expres competenţa judecătoriei în privinţa soluţionării cererii de divorţ, în timp ce, pentru cererile de punere sub interdicţie judecătorească, competenţa judecătoriei este atrasă în virtutea art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC, deoarece art. 935 NCPC nu arată o altă instanţă competentă;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii. Este vorba despre cererile prevăzute de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, respectiv, în funcţie de aplicarea legii în timp, de noul Cod civil, art. 99 alin. (3) şi (4) - stabilirea ori contestarea stării civile a unei persoane - şi art. 100 - anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă.
Legea nr. 119/1996 conţine prevederi exprese prin care este atribuită judecătoriei competenţa soluţionării cererilor privind: înregistrarea tardivă a naşterii art. 18 alin. (2); anularea, completarea şi modificarea actelor de stare civilă [art. 57 alin. (2)];
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz. în privinţa cererilor menţionate la art. 94 pct. 1 lit. c) NCPC, prima teză vizează părţile comune din clădirile cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, al căror regim juridic este reglementat prin art. 648-659 NCC, dacă acesta este aplicabil.
în ceea ce priveşte cererile menţionate în cea de-a doua teză, sunt avute în vedere toate raporturile juridice ale asociaţiilor de proprietari, stabilite cu persoane fizice sau juridice, inclusiv cu propriii membri. în toate aceste cazuri, competenţa aparţine exclusiv judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii sau natura litigiului în care una dintre părţi este asociaţia de proprietari. Raporturile juridice dintre asociaţia de proprietari şi membrii săi continuă să fie reglementate de Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari;
d) cererile de evacuare prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii.
în aplicarea art. 997 NCPC cu referire la art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC, şi cererea de evacuare formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale se soluţionează întotdeauna de judecătorie, în primă instanţă.
De asemenea, şi în cazul în care se apelează la procedura specială privind evacuarea din imobilele folosite fără drept, reglementată de art. 1033 şi urm. NCPC, competenţa revine tot judecătoriei, în acest sens fiind prevederile exprese ale art. 1035 NCPC.
Sub imperiul legii anterioare de procedură civilă şi al Codului comercial din 1887, practica judiciară111 a considerat constant că soluţionarea unei cereri în evacuare a unei societăţi comerciale dintr-un imobil aparţinând unui fond de comerţ este de competenţa tribunalului în primă instanţă, dat fiind caracterul comercial al litigiului şi în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) CPC 1865. în aplicarea acestei jurisprudenţe constante, ar urma, atunci când cel puţin una dintre părţi este un profesionist, cererile de evacuare să fie de competenţa în primă instanţă a secţiilor sau completelor specializate înfiinţate la nivelul judecătoriei.
e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor; dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească. Cererile de la lit. e) a pct. 1 al art. 94 evocă prevederile art. 660 NCC (despărţiturile comune), precum şi întreg Capitolul III „Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată" (art. 602-630) din Titlul II „Proprietatea privată" al Cărţii a lll-a „Despre bunuri" din noul Cod civil.
Aceste cereri atrag competenţa de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire. Cererile prevăzute la lit. f) a pct. 1 al art. 94 sunt, în primul rând, cele prin care se valorifică obligaţia de grăniţuire consacrată de art. 560 NCC.
Strămutarea de hotare nu este reglementată expres, o singură referire este făcută în noul Cod de procedură civilă, în mod similar, atât în reglementarea anterioară (art. 300 CPC 1865), cât şi în cea actuală (art. 484 NCPC), în ceea ce priveşte efectul suspensiv de drept al recursului. Prin această cerere, se tinde la respectarea unei linii de hotar stabilite anterior, spre deosebire de cererea în grăniţuire, ce are drept obiect tocmai trasarea acesteia.
Aceste cereri atrag competenţa de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii;
g) cererile posesorii prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. g) sunt reglementate sub forma unei proceduri speciale în art. 1002-1004 NCPC, vizând instituţia de drept civil al cărei regim juridic este descris în art. 949-952 NCC.
Aceste cereri atrag competenţa de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii;
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe. în privinţa cererilor vizând obligaţii de a face ori de a nu face, se observă că legiuitorul alătură acestora sintagma „neevaluabile în bani".
Acest lucru nu înseamnă că legiuitorul a considerat că toate aceste categorii de cereri nu au caracter patrimonial; în măsura în care sunt evaluabile în bani, cererile cu acest obiect sunt supuse criteriului valoric şi sunt de competenţa judecătoriei doar dacă nu depăşesc plafonul de 200.000 lei prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC;
i) cererile de împărţeala judiciară, indiferent de valoare, se soluţionează, de asemenea, în primă instanţă de către judecătorie.
întrucât norma nu distinge, această competenţă aparţine judecătoriei şi în cazul cererilor de împărţeală judiciară în materie succesorală. Dispoziţiile art. 105 NCPC referitoare la valoarea obiectului cererilor în materie de moştenire nu pot fi considerate derogatorii de la regula prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC, întrucât sunt formulate generic, în timp ce o derogare ar fi trebuit reglementată explicit în privinţa cererilor de împărţeală în această materie. Din coroborarea normelor în discuţie ar rezulta că sunt supuse criteriului valoric toate cererile provenind dintr-o succesiune, cu excepţia celor de împărţeală judiciară, care sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii.
Cererile privind partajul bunurilor comune ale soţilor se soluţionează de către secţiile sau completele specializate pentru minori şi familie, dacă există (dacă nu există, se soluţionează, în mod evident, de un complet civil) şi, în viitor, de instanţele de tutelă, în conformitate cu art. 265 NCC cu referire la art. 357 NCC (partajul în timpul lichidării comunităţii legale), art. 358 NCC (partajul în timpul regimului comunităţii legale) şi art. 320 NCC (lichidarea regimului matrimonial) din acelaşi cod.
Această competenţă se menţine chiar dacă bunul face obiect al unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, conform art. 348 NCC, nefiind vorba despre un litigiu între profesionişti;
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti. Intră în această categorie cererile evaluabile în bani, cu excepţia celor enumerate la pct. 1 lit. a)-g) şi lit. i) NCPC, care se soluţionează de către judecătorie indiferent de valoare, în privinţa cărora este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii şi calificarea lor drept evaluabile ori neevaluabile în bani, precum şi cu excepţia celor prevăzute la pct. 1 lit. h), al căror regim a fost învederat în cadrul comentariului de mai sus.
în ceea ce priveşte litigiile cu profesionişti - între profesionişti sau între aceştia şi alte subiecte de drept civil -, art. 3 NCC prevede că dispoziţiile codului se aplică şi raporturilor între profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Sunt consideraţi profesionişti „toţi cei care exploatează o întreprindere", astfel cum această activitate este definită în alin. (3), sfera noţiunii de „profesionist" fiind conturată şi prin art. 8 din Legea nr. 71/2011.
Conform art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, Codul comercial din 1887 a fost abrogat în cea mai mare parte la data intrării în vigoare a noului Cod civil (o mică parte încetându-şi efectele la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă ori chiar la momentul apariţiei unui cod maritim).
în aceste condiţii, toate litigiile cu profesionişti au o natură civilă, iar calitatea de profesionist nu mai reprezintă un criteriu pentru delimitarea competenţei materiale între judecătorie şi tribunal.
Valoarea obiectului cererii constituie, ca regulă, un criteriu de partajare a competenţei ratione materiae, indiferent de calitatea părţilor, astfel cum prevede art. 94 pct. 1 lit. j)
(1) Pentru discuţii în legătură cu determinarea caracterului evaluabil ori neevaluabil în bani al unei cereri, a se vedea infra, comentariile de la art. 101 NCPC, cu excepţia situaţiilor de atribuire a competenţei, prin lege, exclusiv judecătoriei ori tribunalului, după caz.
Cu toate acestea, calitatea de profesionist a cel puţin uneia dintre părţi interesează delimitarea competenţei din punct de vedere funcţional, deoarece chiar la nivelul judecătoriei se pot înfiinţa secţii sau complete specializate care soluţionează asemenea cereri, iar potrivit art. 136 NCPC, dispoziţiile privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică şi în cazul secţiilor specializate şi al completelor specializate. Drept urmare, în măsura în care există asemenea secţii sau complete la nivelul judecătoriilor, iar asupra cauzei s-a pronunţat un alt complet decât cel specializat, hotărârea astfel pronunţată poate fi anulată în apel, conform art. 480 alin. (4) NCPC, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale normei.
2. Controlul de legalitate al hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate. în privinţa acestui aspect, nu există o modificare de substanţă în conţinutul normei privind competenţa judecătoriei faţă de vechea reglementare (art. 1 pct. 2 CPC 1865), ci doar una formală. Astfel, este generic indicat cadrul procesual al controlului judecătoresc, al unei căi de atac, în loc de a se preciza că judecătoria soluţionează „plângerile" împotriva hotărârilor entităţilor menţionate de legiuitor.
Acest control intervine numai dacă este expres prevăzut de lege, iar calea de atac poate avea diferite denumiri: plângere, precum în cazul căilor de atac împotriva hotărârilor comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991, împotriva încheierilor privind înscrieri în cartea funciară potrivit Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii în baza O.G. nr. 2/2001 ori al O.G. nr. 15/2002 sau contestaţie, precum în cazul contestaţiilor privind admiterea sau respingerea candidaturilor pentru alegerile locale, conform Legii nr. 67/2004.
Noţiunea de „hotârâre” include toate actele care provin de la organele din afara sistemului judecătoresc şi asupra cărora judecătoria exercită un control de legalitate.
3. Alte cereri date prin lege în competenţa judecătoriei. Prin norme speciale, atât din noul Cod de procedură civilă, cât şi din alte acte normative, îi sunt atribuite spre soluţionare exclusiv judecătoriei cereri precum:
- contestaţia în anulare şi revizuirea exercitate împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie;
- cererea de îndreptare a greşelilor materiale strecurate în propriile hotărâri sau încheieri;
- cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, conform art. 650 NCPC;
- contestaţia la executare privind înţelesul, aplicarea şi întinderea dispozitivului (contestaţia la titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria hotărâre, conform art. 713 alin. (3) NCPC;
- cererea de asigurare a probelor pe cale principală, conform art. 360 NCPC;
-cererile cu valoare redusă, soluţionate conform procedurii din art. 1025-1032 NCPC;
- cererile de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii,conform art. 1050 NCPC;
-cererea privind anularea ofertei reale urmată de consemnaţiune, conform art. 1009 NCPC;
- cererea de înscriere a asociaţiei sau fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor,conform art. 7 şi art. 17 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;
- cererile de autorizare a asociaţiilor constituite în vederea administrării şi gospodăririi terenurilor forestiere, conform art. 28 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.
Această enumerare nu este limitativă, dimpotrivă, are un caracter exemplificativ.
Există sau pot exista unele situaţii speciale pentru anumite judecătorii în sensul stabilirii unei competenţe exclusive. Astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti soluţionează, de exemplu:
- cererile referitoare la anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau menţiunilor înscrise pe acestea, în cazul în care cererea este făcută de un cetăţean străin ori de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate, conform art. 57 alin. (3) din Legea nr. 119/1996;
- cererile formulate în procese de drept privat cu elemente de extraneitate, de competenţa instanţelor române, în situaţiile în care nu poate fi identificată instanţa competentă să judece cauza,conform art. 1071 alin. (2) NCPC;
- plângerile formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor încheiate de persoanele împuternicite din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, conform art. 192 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziţii publice în domeniile apărării şi securităţii.