Art. 95 Noul Cod de Procedură Civilă Tribunalul Competenţa după materie şi valoare Competenţa materială

în actuala reglementare, tribunalele judecă în primă instanţă, ca instanţe de apel şi ca instanţe de recurs, precum şi orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

1. Judecata în primă instanţă. în actuala reglementare, tribunalul este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, în sensul că, ori de câte ori legiuitorul nu prevede instanţa competentă a soluţiona o anumită cerere, aceasta va fi judecată în primă instanţă de către tribunal.

Această competenţă rezultă din atribuirea către tribunal, spre soluţionare în primă instanţă, a tuturor cererilor care nu

Citește mai mult

sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, atribuire prevăzută expres în art. 95 pct. 1 NCPC într-o formulare cvasi-identică celei din art. 1 pct. 1 CPC 1865 cu referire la judecătorie, care a reprezentat instanţa de drept comun în reglementarea anterioară.

Textul stabileşte şi competenţa generala a tribunalului, deoarece exclude din competenţa sa cererile date prin lege în „competenţa altor instanţe", fiind vorba nu

numai de alte instanţe judecătoreşti, care sunt menţionate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ci şi de orice alte organe cu activitate jurisdicţională.

în raport de prevederile de drept comun ori din legi speciale care reglementează competenţa altor instanţe, tribunalul judecă în primă instanţă, de exemplu:

- cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, cu excepţia celor date în competenţa judecătoriilor;

-cererile neevaluabile în bani, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, în afară de cele date în competenţa altor instanţe.

Intră în această categorie, de exemplu, toate cererile prevăzute de Legea societăţilor nr. 31/1990, conform art. 63 din lege, cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, conform art. 6 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, art. 5 alin. (1) Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi mandatului ad-hoc şi art. 120 NCPC;

- cererile în materia drepturilor de proprietate intelectuala, dacă prin legea specială nu se stabileşte altfel.

Astfel, principalele acte normative în materie: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea brevetelor de invenţii nr. 64/1991, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, precum şi în Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante se referă generic la instanţele judecătoreşti competente a soluţiona litigiile cu privire la drepturile specifice recunoscute prin fiecare lege în parte, cu excepţia anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanţă competentă. O asemenea formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această lege sunt de competenţa tribunalelor;

2. Competenţa tribunalului ca instanţă de apel. Ca instanţe de apel,tribunalele judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, în cazurile în care acestea pot fi atacate cu apel. De asemenea, în cadrul procedurii necon-tencioase, apelul împotriva încheierii date de preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, potrivit art. 537 alin. (3) NCPC.

3. Competenţa tribunalului ca instanţă de recurs. Ca instanţe de recurs, tribunalele judecă recursuri, în cazurile anume prevăzute de lege.

Aşadar, în acele situaţii în care legea prevede că hotărârile judecătoriei sunt susceptibile de recurs, această cale de atac este de competenţa tribunalului. Pot fi menţionate, de exemplu: hotărârea prin care se constată renunţarea la judecată - art. 406 alin. (6) NCPC; hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a renunţării la dreptul subiectiv - art. 410 NCPC; încheierea asupra suspendării procesului - art. 414 NCPC; hotărârea care constată perimarea procesului - art. 421 NCPC; hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor - art. 437 NCPC; hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi - art. 440 NCPC.

4. Alte cereri date prin lege în competenţa tribunalului. în baza unor norme speciale, fie din noul Cod de procedură civilă, fie din alte acte normative, tribunalele mai judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor (în primă instanţă sau, după caz, într-o cale de atac):

- conflictele individuale şi colective de munca. Astfel, potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, în forma modificată prin art. XXI din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, „Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

De asemenea, potrivit art. 210 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, „Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Chiar dacă Legea dialogului social nu a fost modificată, prin acelaşi act normativ adoptat în 2013, şi în privinţa conflictelor decurgând din contractele colective de muncă (art. 152), tot tribunalului îi aparţine competenţa de soluţionare a acestora în primă instanţă. în acest sens, este relevant art. 269 alin. (1) C. muncii, astfel cum a fost modificat prin art. XX din Legea privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, potrivit căruia „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii". Din această normă rezultă că este suficientă stabilirea prin lege a tribunalului ca instanţă competentă pentru soluţionarea conflictelor individuale de muncă pentru a atrage competenţa tribunalului de soluţionare în primă instanţă a tuturor conflictelor de muncă;

- cererile în materia asigurârilor sociale. Legea nr. 263/2010 prevede expres în art. 152 că „jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel", art. 153 enumerând neexhaustiv litigiile care se soluţionează în primă instanţă de către tribunale;

- cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel. în acest sens sunt prevederile exprese ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, potrivit căruia „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale (...)".

Prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti s-a prevăzut competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului în anumite cazuri, expres menţionate, precum cel din art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cel din art. 902 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap etc.;

- cererile în materie de expropriere. Potrivit art. 23 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cererile pentru stabilirea dreptului la despăgubire pentru expropriere şi a cuantumului acesteia sunt de competenţa instanţelor de drept comun, aşadar, a tribunalelor.

Articolul 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, indică explicit tribunalele pentru soluţionarea cererilor de expropriere, în condiţiile legii;

- contestaţiile formulate de persoana îndreptăţită împotriva deciziilor emise de unitatea deţinătoare în baza Legii nr. 10/2001 (art. 26);

- cererile privind relaţiile de familie şi ocrotirea persoanei fizice. Judecătoria este instanţă de drept comun în materia cauzelor date prin lege în competenţa instanţelor de tutelă şi de familie, ceea ce înseamnă că tribunalul soluţionează asemenea cereri doar când îi sunt atribuite expres. Intră în această categorie, de exemplu: cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiilor [art. 74 alin. (3) din Legea nr. 273/2004] şi

cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (art. 124 din Legea nr. 272/2004).

Asemenea cauze se soluţionează fie de către tribunale specializate, înfiinţate potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fie de către secţii sau complete specializate care funcţionează în cadrul tribunalelor, astfel cum prevede art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004;

- cererile de declarare a morţii unei persoane. Articolul 943 NCPC nu prevede competenţa instanţelor de tutelă şi de familie în materie şi nici competenţa unei anumite alte instanţe, astfel încât competenţa aparţine tribunalului, în aplicarea art. 95 pct. 1 NCPC;

- cererile privind repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, acestea fiind de competenţa tribunalului în temeiul prevederilor 506 alin. (3) C. proc. pen.;

- cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executârii silite a hotărârilor date în ţări străine.

Competenţa tribunalului în primă instanţă este recunoscută prin art. 1098 şi art. 1102 NCPC pentru hotărâri pronunţate în alte state decât cele din Uniunea Europeană, iar pentru hotărâri provenind din interiorul Uniunii Europene competenţa tribunalului este prevăzută în art. I2şi art. I3 din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 191/2007, cu referire la Regulamentul (CE) 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială şi la Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Excepţie pot face cazurile de recunoaştere solicitată pe cale incidentală, posibilitate prevăzută de art. 33 alin. (3) din Regulamentul nr. 44/2001. în aceste cazuri, competenţa în materie aparţine instanţei în faţa căreia este invocată hotărârea străină;

- căile extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) îndreptate împotriva propriilor hotărâri;

- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din circumscripţia sa teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa de activitate şi un alt organ cu activitate jurisdicţio-nală sau un tribunal arbitrai;

- cererea de recuzare dacă la judecătorie nu se poate constitui completul, conform art. 50 NCPC;

- cererile de îndreptarea a greşelilor materiale, de lămurire sau de completare a propriilor hotărâri şi încheieri;

- contestaţiile la titlu care vizează hotărârile tribunalului;

- incidentele privind arbitrajul, conform art. 128 NCPC;

- cererile care izvorăsc dintr-un act sau fapt de concurenţă neloială, conform art. 7 din Legea nr. 11/1991;

- cererea prin care unitatea solicită instanţei să dispună încetarea grevei ca fiind nelegală, conform art. 198 din Legea dialogului social nr. 62/2011;

- contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000;

- cererea de înscriere a unei federaţii constituite de două sau mai multe asociaţii ori fundaţii, conform art. 35 din O.G. nr. 26/2000 etc.

Prin norme speciale, competenţa de soluţionare a anumitor cauze aparţine Tribunalului Bucureşti, în primă instanţă, în primă şi ultimă instanţă sau, după caz, în calea de atac specifică materiei respective.

Se pot menţiona, cu titlu exemplificativ: cereri în materia brevetelor de invenţii (indicate în Legea nr. 64/1991), a mărcilor şi a indicaţiilor geografice (conform Legii nr. 84/1998); cererile în materie de adopţie, în cazul în care competenţa teritorială nu se poate determina prin aplicarea art. 74 alin. (3) din Legea nr. 273/2004; cererile privind înregistrarea partidelor politice, cererea prin care Ministerul Public solicită încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul partidelor politice, cererea de înregistrare a alianţelor politice, cererile referitoare la reorganizarea partidelor politice, precum şi cererile care privesc dizolvarea judecătorească sau constatarea încetării existenţei unui partid politic (Legea nr. 14/2003); cererile formulate în procese de drept privat cu elemente de extraneitate, de competenţa instanţelor române, în situaţiile în care nu poate fi identificată instanţa competentă să judece cauza [art. 1071 alin. (2) NCPC]; contestaţia împotriva deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - privind stabilirea despăgubirilor aferente imobilelor preluate cu titlu abuziv - sau, după caz, a refuzului acesteia de a emite decizia, atunci când reclamantul nu are nici domiciliul, nici reşedinţa în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România (Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti).