Art. 99 Noul Cod de Procedură Civilă Cazul mai multor capete principale de cerere Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă Competenţa materială
| Comentarii |
|
Competenţa materială
SECŢIUNEA a 2-a
Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă
Art. 99
Cazul mai multor capete principale de cerere
(1) Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.
(2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
| ← Art. 98 Noul Cod de Procedură Civilă Reguli generale... | Art. 100 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea formulată de... → |
|---|
Citește mai mult
pretenţiile care formează obiectul capetelor de cerere principale.1. Capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite. Dacă nu se poate stabili nicio legătură între cereri, acestea fiind întemeiate pe fapte ori cauze diferite - sau există o legătură, dar aceasta nu este „strânsă", în termenii alin. (2) -, iar unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa, astfel cum se prevede explicit în alin. (1) al art. 99 NCPC. Această soluţie a legiuitorului este firească, întrucât nu operează o prorogare legală de competenţă, pentru a nu fi respectate normele ce reglementează competenţa materială.
De altfel, şi în practica judiciară sub imperiul vechii reglementări s-a adoptat aceeaşi soluţie. S-a decis, de exemplu, că o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea chiriaşului nu poate fi judecată împreună cu o contestaţie formulată de persoana îndreptăţită în baza Legii nr. 10/2001 şi trebuie soluţionată în cadrul unei acţiuni de drept comun, nu în considerarea valorii obiectului cererii, care ar atrage, eventual, o competenţă diferită, ci a faptului că cererile care pot fi deduse judecăţii în cadrul unei asemenea contestaţii nu pot excede pretenţiilor cuprinse în notificare.
Cât priveşte soarta eventualelor capete accesorii de cerere formulate, aceasta va depinde de cea a capetelor principale de cerere de care sunt legate, declinându-se împreună cu acestea, dacă este cazul, fără ca valoarea obiectului cererilor accesorii să influenţeze stabilirea competenţei, în conformitate cu art. 98 NCPC.
Rezultă, astfel, că în ipoteza în care nu există o legătură între capetele principale de cerere, pentru stabilirea competenţei materiale nu se cumulează valoarea obiectului acestor cereri, competenţa determinându-se pentru fiecare cerere în parte. Prin noua reglementare, s-a adoptat una dintre soluţiile diferite preconizate în doctrină, în sensul că „situaţia în discuţie nu justifică fixarea competenţei în raport cu valoarea totală, căci fiecare cerere îşi păstrează individualitatea, chiar dacă ele sunt rezolvate prin aceeaşi hotărâre".
Soluţia disjungerii trebuie aplicată şi în cazul în care nu există vreo legătură între capetele principale de cerere, iar ambele sunt de competenţa aceleiaşi instanţe.
Soluţia de disjungere, urmată de declinarea competenţei, este prevăzută doar pentru situaţia de necompetenţă materiala, astfel încât nu poate fi aplicată prin analogie şi situaţiei în care aceeaşi instanţă este competentă să soluţioneze ambele capete principale de cerere. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că nu se justifică judecarea împreună a cererilor, iar dacă ar fi fost formulate prin cereri de chemare în judecată distincte, nu s-ar fi dispus conexarea lor. în acest caz, poate fi adoptată soluţia disjungerii, ca măsură de administrare judiciară, ce nu este supusă vreunei căi de atac, potrivit art. 465 NCPC. Disjungerea nu este urmată de declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, ci de înregistrarea într-un dosar separat, la aceeaşi instanţă.
Este de remarcat că norma în discuţie, deşi este inclusă în secţiunea vizând determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, cuprinde reguli şi pentru cazurile în care criteriul valoric este lipsit de relevanţă în stabilirea competenţei, anume în cazurile în care competenţa se determină în raport de natura sau obiectul fiecărui capăt principal de cerere. Astfel, în situaţiile prevăzute în alin. (1) al art. 99, atunci când competenţa de soluţionare este diferită în funcţie de fiecare capăt principal de cerere după natura sau obiectul acestora (de exemplu, una sau mai multe dintre cereri ar trebui soluţionate de o secţie specializată sau de un complet specializat), se aplică soluţia disjungerii, evident, cu respectarea cerinţelor de invocare a excepţiei de necompetenţă, prevăzute de art. 129 NCPC.
2. Capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură. Dacă pretenţiile din capetele principale de cerere sunt întemeiate pe un titlu comun ori au aceeaşi cauză sau sunt în strânsă legătură, chiar dacă au cauze diferite, iar unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, competenţa se stabileşte în funcţie de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Această regulă are în vedere pretenţiile conexe, care nu au fost, însă, formulate prin cereri de chemare în judecată diferite şi ulterior reunite, în condiţiile art. 139 NCPC, ci au fost deduse judecăţii, de la bun început, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată. Legătura dintre capetele principale de cerere se analizează în aceleaşi condiţii ca în cazul conexităţii reglementate de art. 139 NCPC.
Este de observat că, prin soluţia adoptată în noua reglementare, legiuitorul se îndepărtează, parţial, de doctrină, care a preconizat, în condiţiile vechiului cod, soluţia cumulării valorii cererilor în cazul în care cererile au o cauză comună, provenind din unul şi acelaşi raport juridic substanţial; alţi autori au avansat aceeaşi soluţie chiar atunci când cererile nu aveau o cauză comună.
Legiuitorul exclude determinarea competenţei pe baza valorii totale a cererilor principale ale reclamantului, din moment ce întrevede posibilitatea ca respectivele capete de cerere să fie în competenţa unor instanţe de grade diferite; dacă valoarea tuturor pretenţiilor s-ar fi însumat, ar fi existat o singură instanţă competentă.
De altfel, această soluţie se regăseşte în practica instanţelor chiar sub vechea reglementare. S-a decis, astfel, că în situaţia în care reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a două contracte de vânzare-cumpărare privitoare la două apartamente situate în acelaşi imobil, fiecare dintre cele două capete de cerere formulare apare ca principal, astfel că pentru determinarea instanţei competente trebuie luată în considerare valoarea fiecărui apartament în parte, iar nu valoarea lor însumată.
Aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi în cazul pretenţiilor cu titlu principal ale aceluiaşi reclamant împotriva mai multor pârâţi, subliniindu-se din nou că, dacă printre acestea sunt mai multe capete principale de cerere împotriva aceluiaşi pârât, acestea nu se cumulează. Aşadar, se vor cuantifica pretenţiile fiecărui capăt principal de cerere al reclamantului, indiferent de pârât, iar dacă atrag competenţa unor instanţe de grad diferit, instanţa competentă pentru soluţionarea întregii cauze este cea de grad mai înalt.
Din conţinutul normei, rezultă că instanţa va proceda în mod diferit în fiecare dintre ipotezele reglementate de alin. (1) şi (2), chiar dacă, în ambele cazuri, ajunge la aceeaşi concluzie, aceea a competenţei unor instanţe diferite pentru fiecare capăt principal de cerere: astfel, în ipoteza de la alin. (1) va disjunge cererile care sunt de competenţa altei instanţe, în favoarea căreia îşi va declina competenţa, în timp ce în aplicarea alin. (2), nu va dispune disjungerea, ci va declina competenţa de soluţionare a tuturor cererilor în favoarea instanţei de grad mai înalt.
Situaţia creanţei solidare sau indivizibile, împotriva mai multor pârâţi, are un caracter particular atunci când nu se poate defalca partea fiecărui pârât, astfel încât să se evalueze pretenţiile reclamantului faţă de fiecare pârât în parte. Se poate considera că art. 99 are în vedere ipoteza mai multor pretenţii care au o cauză comună, însă doar atunci când este posibilă cuantificarea lor separată. în cazul în care nu se poate face această evaluare, competenţa se determină după valoarea totală a creanţei.
Din modul de formulare a normei, rezultă că soluţia de declinare a competenţei de soluţionare a tuturor capetelor principale de cerere se aplică doar în cazul în care competenţa de soluţionare a acestora aparţine unor instanţe de grad diferit (judecătorie şi tribunal sau secţii specializate ori complete specializate din cadrul acestora), din moment ce legiuitorul prevede că declinarea operează în favoarea instanţei de grad mai înalt. Rezultă că această soluţie nu poate fi extinsă şi pentru cazul în care competenţa aparţine unor instanţe de acelaşi grad, chiar dacă ar fi vorba despre secţii specializate ori complete specializate diferite. în acest caz, urmează a se face aplicarea art. 99 alin. (1) NCPC.