Art. 15 Noul Cod Penal Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii Dispoziţii generale

Art. 15 NCP stabileşte noua definiţie a infracţiunii [alin. (1)] şi exprimă un principiu fundamental al materiei [alin. (2)). La prima vedere, se menţine acelaşi model de reglementare oferit de Codul penal din 1969, corespunzător definiţiei din art. 17 alin. (1), remarcând, pe de o parte, schimbarea majoră de optică în ceea ce priveşte definiţia şi, pe de altă parte, poziţia constantă adoptată cu privire la principiul consacrat [preluat din art. 17 alin. (2) CP 1969).

Din definiţia actuală a infracţiunii reies următoarele:

- renunţarea la pericolul social ca trăsătură esenţială şi - pe cale de

Citește mai mult

consecinţă -eliminarea din ansamblul cauzelor generale de excludere a infracţiunii a instituţiei disciplinate de art. 181 CP 1969, căreia i se substituie, cu privire la faptele lipsite de gravitatea care să justifice o pedeapsă concretă, două noi instituţii, anume renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82 NCP), respectiv renunţarea la urmărire penală (art. 318-320 NCPP);
- menţinerea în cuprinsul definiţiei a prevederii faptei în legea penala şi a săvârşirii ei cu vinovăţie, în această ordine;
-adăugarea, ca trăsături generale noi, a caracterului nejustificat şi a caracterului imputabil al faptei.

Potrivit doctrinei majoritare, aceasta se apreciază drept o definiţie formală a infracţiunii, distingându-se ca trăsături esenţiale: tipicitoteo (care reclamă îndeplinirea de către fapta săvârşită a tuturor condiţiilor prevăzute de norma de incriminare, prin prisma totalităţii elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv), antijuridicitatea (fapta nu este permisă de ordinea juridică, trăsătură care se determină prin constatarea lipsei incidenţei cauzelor justificative - art. 18-22 NCP) şi imputabilitatea (fapta se poate imputa persoanei care a comis-o, trăsătură care se determină prin constatarea lipsei incidenţei cauzelor de neimputabilitate -art. 23-31 NCP). Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale, lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistenţa infracţiunii şi, deci (pe cale de consecinţă), la excluderea răspunderii penale.

Referitor la art. 15 alin. (2) NCP, se instituie regula potrivit căreia doar existenţa infracţiunii atrage răspunderea penală, ale cărei consecinţe se vor concretiza, după caz, în stabilirea unei pedepse ori a unei măsuri educative. Prin excepţie de la regulă, se va înlătura răspunderea penală în ipoteza incidenţei unor cauze expres indicate de lege (Titlul VII, art. 152-159 NCP). Spre deosebire de Codul penal din 1969, se renunţă (formal) la instituţia înlocuirii răspunderii penale - explicit denumită astfel (Titlul IV, art. 90-98 CP 1969)121 oferindu-se, în schimb, instanţei posibilitatea de a amâna aplicarea pedepsei (art. 83-90 NCP).

în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, se pot distinge următoarele situaţii:

- până la judecarea definitivă a cauzei, după caz, se poate ajunge la concluzia că fie reglementarea anterioară (art. 181 CP 1969) este mai favorabilă, fie noua reglementare, având în vedere, printre altele, că: dispoziţia de la art. 181 CP 1969 nu era condiţionată în aplicare de identificarea anumitor limite ale pedepsei abstracte; sancţiunile prezentând caracter administrativ, cât şi obligaţiile pe care le poate dispune procurorul, în condiţiile art. 318 alin. (3) NCPP, sunt facultative, spre deosebire de obligativitatea recurgerii la avertisment, de către instanţă, în condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei [art. 81 alin. (1) NCP) etc. Cu alte cuvinte, oricare dintre cele două reglementări are aptitudinea de a se reţine ca lege mai favorabilă, în considerarea specificului fiecărui caz concret în parte;
- după judecarea definitivă a cauzei, există, de asemenea, mai multe variabile, în funcţie de particularităţile speţelor determinate.

în aceeaşi ordine de idei, sub aspectul introducerii trăsăturii esenţiale a caracterului nejustificat al faptei, apreciem că tinde a se prezenta ca lege mai favorabilă noua reglementare, prin aceea că efectul produs ca urmare a reţinerii unei cauze justificative se extinde şi asupra participanţilor.

NCP a modificat definiţia infracţiunii. Astfel, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: tipicitatea (prevederea în legea penală), antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] şi imputabilitatea (fapta să fie imputabilă).

Tipicitatea, prev. de art. 15 alin. (1) NCP drept prima trăsătură esenţială a infracţiunii, rezultă din principiul legalităţii incriminării şi presupune corespondenţa dintre fapta concretă săvârşită, direct sau indirect, de o persoană şi elementele de natură obiectivă şi subiectivă stabilite de legiuitor în modelul abstract (tip) prevăzut de norma de

Citește mai mult

incriminare.

Caracterul nejustificat sau antijuridic al faptei exprimă o contradicţie între acţiunea realizată de autor şi exigenţele ordinii juridice. Astfel, s-a arătat că este posibil ca o faptă, deşi este prevăzută de legea penală, să fie licită, întrucât săvârşirea infracţiunii este permisă de lege. în acest sens a fost oferit exemplul uciderii unei persoane în legitimă apărare. Corelativ acestei modificări, legiuitorul a prevăzut în Titlul II, Capitolul al ll-lea, cauzele justificative.

Pentru a se reţine caracterul imputabil al faptei este necesar ca făptuitorul să fi avut reprezentarea consecinţelor acţiunilor sau inacţiunilor sale, să fi avut posibilitatea de a acţiona în conformitate cu cerinţele legale şi să fi avut reprezentarea caracterului penal al faptei. Drept consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a prevăzut cauzele de neimputabilitate în cadrul Titlului II, Capitolul al lll-lea.

Deşi vinovăţia este enumerată de legiuitor printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aceasta nu constituie în fapt o trăsătură esenţială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare (intenţia, culpa, praeterintenţia)121; această inserare a fost realizată în cadrul comisiilor mixte parlamentare, care au dezbătut proiectul NCP în vederea agreării unei forme cu privire la care Guvernul urma să îşi asume răspunderea în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, şi a avut ca scop evidenţierea (în opinia noastră, inutilă) importanţei vinovăţiei în structura normei de incriminare, în vederea evitării oricărei interpretări ce ar putea fi generată de noua definiţie, în sensul că aceasta nu ar face referire şi la vinovăţie. în logica NCP, vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al infracţiunii, fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicitâţii. Vinovăţia ca trăsătură generală a infracţiunii este denumită de NCP imputabilitate, regăsindu-se astfel în cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii.

Dpdv. procesual, dacă faptei îi lipseşte o trăsătură esenţială a infracţiunii, organul de urmărire penală va dispune clasarea, iar instanţa de judecată va pronunţa o soluţie de achitare prin raportare la art. 16 lit. b) sau d) NCPP, după caz.

Trăsătura esenţială a pericolului social nu mai este reţinută în definiţia infracţiunii conform NCP. în cazul infracţiunilor pentru care nu există interes public în exercitarea acţiunii penale, legiuitorul a preferat introducerea principiului oportunităţii urmăririi penale şi a acordat posibilitatea Ministerului Public să dispună renunţarea la urmărirea penală, în condiţiile art. 318 NCPP. în faza de judecată, pentru infracţiunile de gravitate redusă, instanţa poate pronunţa soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei, în condiţiile art. 80 NCP.

Dpdv. procesual, dacă după intrarea în vigoare a NCP, organul judiciar apreciază că legea penală mai favorabilă este reprezentată de dispoziţiile art. 181 C. pen. 1969, soluţia de clasare, respectiv de achitare va fi întemeiată pe dispoziţiile art. 19 Legea de punere în aplicare a NCPP.

De asemenea, NCP a eliminat instituţia înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă dacă se constată săvârşirea unei infracţiuni.

Reglementarea anterioară

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969):
► art. 17: „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. (1) Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. (2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”;
► art. 18: „Pericolul social al faptei. Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”;
► art. 18^1: „Faptă care nu prezintă

Citește mai mult

pericolul social al unei infracţiuni. (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. (2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut. (3) în cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91”.