Art. 11 Noul Cod Penal Universalitatea legii penale Aplicarea legii penale în spaţiu Aplicarea legii penale
| Comentarii |
|
Aplicarea legii penale
SECŢIUNEA a 2-a
Aplicarea legii penale în spaţiu
Art. 11
Universalitatea legii penale
(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.
| ← Art. 10 Noul Cod Penal Realitatea legii penale Aplicarea legii... | Art. 12 Noul Cod Penal Legea penală şi tratatele... → |
|---|
Citește mai mult
strict determinate de lege. Aceste condiţii sunt mai restrictive decât în celelalte cazuri de aplicare în spaţiu (şi asupra persoanelor) a legii penale române, tocmai datorită acestei sfere deosebit de extinse în care este posibilă aplicarea sa potrivit principiului analizat, deoarece legiuitorul român nu are nici prerogativa, nici interesul de a-şi aroga dreptul de a sancţiona, în orice condiţii, orice faptă incriminată în dreptul său intern, indiferent cine, unde şi împotriva cui ar comite-o, în afara graniţelor României.Una dintre aceste condiţii restrictive necesare pentru aplicarea legii penale române în temeiul principiului universalităţii, suplimentară faţă de condiţiile care sunt solicitate conform celorlalte trei principii deja analizate, este prezenţa (benevolă) în România a infractorului. Practic, această cerinţă indică imposibilitatea judecării în contumacie a persoanei acuzate, căreia legea română i s-ar aplica în baza universalităţii. Conform art. 237 din Legea nr. 187/2012, „în aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Codul penal, condiţia aflării de bunăvoie pe teritoriul României se interpretează în sensul aflării benevole pe acest teritoriu la momentul dispunerii de către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive de libertate în considerarea infracţiunii care atrage incidenţa principiului universalităţii".
Prin comparaţie cu reglementarea din art. 6 CP 1969, observăm o serie de modificări în concepţia legală referitoare la fundamentarea aplicării legii penale române în baza universalităţii. Pe de o parte, se restrânge sfera de aplicare, ca efect al lărgirii exponenţiale a câmpului de cuprindere a principiului realităţii. Potrivit dispoziţiilor anterioare, principiul realităţii era incident numai în cazul comiterii anumitor infracţiuni, în străinătate, de către străini, împotriva statului român ori a cetăţenilor acestuia. Ca atare, rămânea ca pentru celelalte tipuri de infracţiuni comise în aceste condiţii, având ca subiect pasiv statul nostru ori cetăţenii acestuia, să poată fi aplicabilă legea română numai în baza universalităţii, alături de ipotezele fireşti, în care în străinătate s-ar fi comis, de către un străin, o infracţiune asupra unui stat terţ sau a unei persoane străine. Cum în noul Cod penal realitatea acoperă toate cazurile în care subiectul pasiv al unei infracţiuni comise de către un străin, în străinătate, este statul român, un cetăţean român sau o persoană juridică română, reiese că sub incidenţa principiului universalităţii urmează a fi cuprinse doar ipotezele în care, în străinătate, un străin comite o infracţiune al cărei subiect pasiv este un stat străin sau un cetăţean străin ori o persoană juridică străină (desigur, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale indicate de art. 10 NCP).
Pe de altă parte, în acest câmp restrâns de acţiune intervine şi o modificare care, din contră, tinde să lărgească sfera de cuprindere a principiului universalităţii faţă de reglementarea anterioară, deoarece aceasta din urmă condiţiona toate ipotezele de aplicare a legii penale române, conform acestui principiu, de stabilirea dublei incriminări, pe când noul Cod penal creează şi o categorie de situaţii în care universalitatea va determina aplicarea legii penale române cu desconsiderarea existenţei sau inexistenţei dublei incriminări [şi anume în cazul descris la alin. (1) lit. a)].
Consacrând expres regula din materia extrădării, cunoscută sub forma adagiu-lui aud dedere, aut iudicare, alin. (1) lit. b) al art. 11 NCP indică drept caz alternativ de incidenţă a principiului universalităţii (ca temei pentru aplicarea legii penale române) ipoteza în care persoana străină - refugiată benevol pe teritoriul României, acuzată (ori deja condamnată) de autorităţile judiciare ale unui alt stat de comiterea în străinătate a unei fapte incriminate şi de legea penală română, asupra unui subiect pasiv reprezentat de un stat străin sau de un cetăţean al unui stat străin ori de o persoană juridică străină - este solicitată în vederea extrădării sau predării, care nu sunt însă acordate de statul român.
Reiese o nouă limitare a sferei de incidenţă în materia principiului universalităţii, prin raportare la legislaţia anterioară. Codul penal din 1969 nu solicita decât prezenţa în ţară a făptuitorului şi dubla incriminare. Noul Cod penal adaugă la acestea (cu excepţia cazului în care infracţiunea comisă face parte din categoria celor pe care statul român şi-a asumat obligaţia să le reprime în temeiul unui tratat internaţional) condiţia ca extrădarea persoanei în cauză să se fi solicitat şi refuzat. Aşadar, dacă infractorul străin, care a comis în străinătate o infracţiune ce nu aparţine categoriei faptelor pe care România s-a angajat, prin tratate internaţionale, să le reprime, se refugiază benevol în ţara noastră, iar extrădarea sau predarea lui nu este solicitată de un stat terţ, legea penală română nu îşi găseşte niciun temei de incidenţă, printre principiile de aplicare în spaţiu reglementate expres, chiar dacă săvârşirea infracţiunii ar fi un fapt notoriu.
Indicarea expresă a caracterului benevol care trebuie să caracterizeze prezenţa străinului infractor în România constituie o altă deosebire formală a dispoziţiei din art. 11 NCP faţă de textul din art. 6 CP 1969. Condiţia era cunoscută şi anterior în doctrină, fiind dedusă prin interpretarea per a contrario a alin. (2) coroborat cu alin. (1) din art. 6 CP 1969.
Prin excepţie doar de la cazul de aplicare a legii penale române potrivit principiului universalităţii, constând în refuzul extrădării sau predării infractorului, alin. (2) dispune că tragerea la răspundere penală în România va fi, totuşi, împiedicată atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Această cerinţă negativă de aplicare a legii penale române potrivit principiului universalităţii presupune o verificare, de către organele judiciare române sesizate cu instrumentarea cauzei, a legislaţiei străine corespunzătoare şi a stadiului procesual al eventualei proceduri judiciare sau execuţionale desfăşurate în statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta. Este de observat că elementul de referinţă îl reprezintă doar statul în care s-a comis fapta, iar nu orice legislaţie străină care ar reclama dreptul de rezolvare a raportului penal de conflict. Astfel, spre exemplu, dacă fapta s-a comis într-un stat străin, de către un cetăţean al acestuia, dar împotriva unui cetăţean al altui stat străin, iar acest stat din urmă solicită României extrădarea infractorului, aflat benevol în ţara noastră, pentru a fi judecat conform unor reguli similare celor de la principiul realităţii (astfel cum este acesta reglementat în noul Cod penal român), extrădare care este refuzată, statul român va trebui să judece respectiva persoană (dacă fapta este incriminată în dreptul nostru), dar numai dacă fapta este incriminată şi în legea penală a statului pe teritoriul căruia s-a comis şi dacă în raport de acesta (iar nu de statul solicitant) nu se verifică vreuna dintre împrejurările indicate la alin. (2) alart. 11 NCP.
De asemenea, alin. (3) marchează o limitare a aplicării legii române potrivit principiului universalităţii. Astfel, dacă în situaţia de la alin. (2) (se subînţelege legătura doar cu alin. (2), deoarece numai acolo se pune în discuţie problema executării pedepsei, de Ia care porneşte textul alin. (3)) se probează că în statul pe al cărui teritoriu s-a comis fapta s-a pronunţat o condamnare, aplicându-se o pedeapsă care nu a fost integral executată deja, în România nu se va mai putea relua judecata, făcându-se aplicarea legii române conform principiului universalităţii, ci se va proceda la recunoaşterea acelei hotărâri străine"1, urmând a se dispune obligarea infractorului la executarea pedepsei ori a restului de pedeapsă deja aplicat.
Similar cu ipoteza din art. 10 NCP, observăm aceeaşi lipsă a indicării persoanei juridice în sfera subiecţilor activi ai infracţiunii, care, în condiţiile art. 11, ar putea ajunge să îşi găsească angajată răspunderea penală potrivit legii române, aplicată în baza principiului universalităţii. în acest caz însă, excluderea pare mai plauzibilă, deoarece o condiţie de bază pentru funcţionarea principiului universalităţii este prezenţa benevolă, în ţara noastră, a infractorului. Or, în timp ce mobilitatea unei persoane fizice poate conduce la asemenea situaţii, prezenţa în România a unei persoane juridice străine nu poate fi reţinută decât în urma desfăşurării unor proceduri şi formalităţi specifice de înregistrare, înfiinţare a unor sucursale, puncte de lucru etc. Or, în momentul desfăşurării acelor formalităţi, se poate institui condiţia refuzului de înregistrare (etc.) a persoanelor juridice care au comis în străinătate fapte incriminate de legea penală română, neconstituindu-se, astfel, de la început, o condiţie a aplicării legii penale române potrivit principiului universalităţii: prezenţa în ţară a infractorului.
Dincolo de aceste reflecţii teoretice, s-ar impune, chiar şi în cadrul art. 11 NCP, completarea dispoziţiei cu referire şi la subiectul activ al infracţiunii persoană juridică, deoarece este posibil ca la data procedurilor extrapenale indicate anterior să nu se poată verifica, din diverse motive, cu certitudine, „cazierul" internaţional al persoanei juridice, iar împrejurarea comiterii unei infracţiuni (chiar dintre acelea pe care România şi-a asumat obligaţia să le combată, în baza unor tratate internaţionale) de către aceasta, în străinătate, asupra unui alt stat decât cel român sau asupra unei persoane aparţinând altui stat decât cel român, să se descopere ulterior datei la care persoana juridică în cauză poate fi apreciată ca aflându-se, benevol, pe teritoriul României (or, infracţiunile respective ar putea fi integral comise după acest moment).
Excepţiile de la celelalte principii după care s-ar putea aplica în spaţiu legea română se reţin, corespunzător, şi în privinţa universalităţii legii penale.
Aşadar, pentru a admite incidenţa ambelor ipoteze prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. a) şi b), este necesar ca cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie să se afle de bunăvoie pe teritoriul României. în cazul prevăzut de alin. (1) lit. a) trebuie să existe un tratat internaţional prin
Citește mai mult
care statul român s-a obligat să reprime infracţiunea săvârşită, fără să fie necesară condiţia dublei incriminări (spre exemplu, Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, Convenţia penală privind corupţia).Ipoteza reglementată de art. 11 alin. (1) lit. b) NCP are în vedere situaţia în care statul român refuză extrădarea sau predarea infractorului, organele judiciare având obligaţia să exercite acţiunea penală şi să aplice legea română. Numai pentru această ipoteză sunt aplicabile impedimentele prevăzute de alin. (2).
Art. 237. în aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Codul penal, condiţia aflării de bunăvoie pe teritoriul României se interpretează în sensul aflării benevole pe acest teritoriu la momentul dispunerii de către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive de libertate în considerarea infracţiunii care atrage incidenţa principiului universalităţii.
Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 6: „Universalitatea legii penale. (1) Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în
Citește mai mult
art. 5 alin. (1), săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă: a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită; b) făptuitorul se află în ţară. (2) Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui. (3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine”.Potrivit art. 11 NCP, legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
- s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
- s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.