Art. 16 Noul Cod Penal Vinovăţia Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 16
Vinovăţia
(1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.
(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.
| ← Art. 15 Noul Cod Penal Trăsăturile esenţiale ale... | Art. 17 Noul Cod Penal Săvârşirea infracţiunii comisive prin... → |
|---|
Pornind de la dubla accepţiune a noţiunii de vinovăţie, iniţial aceasta nu mai
Citește mai mult
apărea menţionată explicit în cuprinsul noii definiţii a infracţiunii, considerându-se preferabilă consacrarea unui termen distinct - imputabilitatea - pentru a defini vinovăţia, în accepţiunea de trăsătură esenţială şi din raţiunea deplasării abordării dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă (vinovăţia privită ca un reproş, ca o imputare făcută infractorului, pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea, deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei, ea neconfundându-se cu subelementul laturii subiective a conţinutului constitutiv).„Cu toate acestea, pentru a sublinia existenţa elementului subiectiv din structura infracţiunii şi a evita orice neclarităţi în interpretarea definiţiei, s-a considerat necesar ca vinovăţia să fie menţionată explicit în conţinutul definiţiei. Aşadar, noţiunea de vinovăţie care apare în definiţia infracţiunii din art. 15 NCP se referă la vinovăţia cerută de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii, sub forma intenţiei, a intenţiei depăşite sau a culpei".
Referitor la art. 16 NCP, în alin. (1) se reglementează vinovăţia ca element subiectiv în conţinutul infracţiunii, element obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, interesând forma exactă de vinovăţie cerută de legea penală. în alin. (6) se stabilesc reperele legale ce servesc la identificarea vinovăţiei ce caracterizează o anumită faptă ca infracţiune, într-o optică schimbată în raport de reglementarea anterioară [art. 19 alin. (2) şi (3) CP 1969], prin unificarea regimului sancţionator pentru acţiune şi inacţiune.
Intenţia şi culpa, corespunzătoare alin. (3) şi (4) ale art. 16 NCP [text corespondent: art. 19 alin. (1) CP 1969], îşi menţin reglementările în modalităţile normative încetăţenite sub denumirile intenţie directă, intenţie indirectă, respectiv culpă cu prevedere, culpă fără prevedere, astfel încât dezvoltările teoretice în materie de până acum îşi vor menţine valabilitatea, inclusiv sub aspectul importanţei delimitării, îndeosebi între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere, date fiind consecinţele practice.
Fără corespondent pe planul reglementării generale anterioare, în art. 16 alin. (5) NCP se înscrie intenţia depăşită (praeterintenţia), care există când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului, în opinia majoritară conform căreia intenţia iniţială ce caracterizează acţiunea/inacţiunea se poate manifesta în concret, după caz, atât ca intenţie directă, cât şi indirectă, iar culpa subsecventă, în considerarea rezultatului mai grav produs, se poate manifesta, la rândul ei, în concret, după caz, în oricare dintre modalităţile legale (cu sau fără prevedere). De asemenea, îşi menţin importanţa teoretică şi practică problemele legate de delimitarea praeter-intenţiei atât faţă de culpă, cât şi faţă de intenţie (spre exemplu, cazul delimitării între infracţiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ucidere din culpă, respectiv omor).
în structura intenţiei directe se remarcă atât un element intelectiv (făptuitorul prevede elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi un element volitiv (făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului prin comiterea faptei); tot astfel, în structura intenţiei indirecte intră atât un element intelectiv
Citește mai mult
(făptuitorul prevede elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale, la momentul comiterii acesteia), cât şi un element volitiv (făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar acceptă producerea lui).în cazul culpei cu prevedere făptuitorul întrevede două posibile urmări: una dorită (licită sau ilicită) şi alta neurmărită sau acceptată (care este întotdeauna ilicită).
NCP prevede în mod explicit forma de vinovăţie a intenţiei depăşite, cunoscută şi ca praeterintenţie, aceasta fiind recunoscută de doctrină şi de practica judiciară sub legea veche. în structura praeterintenţiei va exista: intenţia (directă sau indirectă) în raport cu rezultatul urmărit sau acceptat şi culpa (cu sau fără prevedere) în raport cu rezultatul mai grav, efectiv produs.
Alineatul (6) realizează o unificare a modalităţii de sancţionare a faptelor comise printr-o acţiune sau inacţiune. Astfel, ambele modalităţi vor fi sancţionate atunci când sunt săvârşite cu intenţie sau cu intenţie depăşită. Atunci când este săvârşită din culpă, indiferent dacă fapta este o acţiune sau inacţiune, aceasta va constitui infracţiune numai dacă legea prevede în mod expres că fapta se sancţionează atunci când este săvârşită din culpă. Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 19 alin. (3) C. pen. 1969, se realizează o dezincriminare a faptelor omisive săvârşite din culpă, pentru care legea nu prevede în mod expres că sunt sancţionate şi atunci când sunt comise din culpă (spre exemplu, infracţiunea de nedenunţare prevăzută de art. 266 NCP), context în care vor fi aplicabile prevederile art. 4 NCP.
Citește mai mult
trebuia şi putea să-l prevadă. (2) Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta. (3) Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie”.