Art. 20 Noul Cod Penal Starea de necesitate Cauzele justificative
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Cauzele justificative
Cauzele justificative
Art. 20
Starea de necesitate
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.
(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
| ← Art. 19 Noul Cod Penal Legitima apărare Cauzele justificative | Art. 21 Noul Cod Penal Exercitarea unui drept sau îndeplinirea... → |
|---|
Citește mai mult
salvează, sacrificând un alt bun, fiind conformă intereselor ordinii de drept". Spre deosebire de soluţia legislaţiei în vigoare, în art. 45 alin. (1) şi (2) CP 1969, starea de necesitate era situată în rândul cauzelor de înlăturare a caracterului penal al faptei, fiind concepută a produce efecte in personam, potrivit unei viziuni în care fapta prevăzută de legea penală comisă în stare de necesitate era percepută ca săvârşită sub imperiul unei constrângeri de factură psihică (necesitatea de a înlătura pericolul, cu toate caracterele acestuia), aşadar, fără vinovăţie aptă să genereze răspundere penală (fiind afectat factorul volitiv, premisă a vinovăţiei).Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile stării de necesitate privesc deopotrivă cele două laturi, anume pericolul şi actul salvării de la pericol.
Pericolul trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la: caracterul imediat şi inevitabil (care nu putea fi altfel înlăturat); ameninţarea, de către acest pericol, a valorilor sociale indicate limitativ de lege - viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important, interesul general. Spre deosebire de concepţia Codului penal din 1969, se atribuie pericolului caracter imediat (care include iminenţa acestuia), înlocuindu-se referirea la interesul obştesc cu cea vizând interesul general.
Actul de salvare trebuie să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală care să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului (în evaluarea agentului, de la data şi în condiţiile săvârşirii faptei), iar urmările acesteia să nu fie vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Parte dintre cerinţele care trebuie verificate pentru constatarea actului de salvare sunt menţinute din reglementarea anterioară (săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ca unic mijloc de salvare), în timp ce elementul de noutate rezidă în adăugarea explicită a cerinţei proporţionalităţii dintre rezultatul produs şi cel evitat. Acestor condiţii, în doctrină li se mai adaugă, adeseori, în vederea reţinerii stării de necesitate, cerinţa ca fapta incriminată să nu fie săvârşită de o persoană care are obligaţia înfruntării pericolului.
O privire comparativă între cele două codificări (de lege lata şi de lege praevia) conduce la aprecierea potrivit căreia: aspectele teoretice şi soluţiile jurispruden-ţiale formulate în considerarea legislaţiei anterioare îşi vor menţine valabilitatea şi în lumina noii legi (de exemplu, aspectele legate de explicarea caracterelor pericolului ori ale salvării); se menţine constant interesul realizării unei corecte delimitări între cazurile în care trebuie reţinută starea de necesitate, respectiv legitima apărare.
În privinţa determinării caracterului mai favorabil al unei reglementări penale generale faţă de cealaltă, s-ar putea considera că noile dispoziţii în materia stării de necesitate sunt mai avantajoase, prin aceea că extind sfera efectelor produse de această cauză de excludere a infracţiunii şi asupra participanţilor, dispensând astfel de necesitatea reluării verificării condiţiilor sale de existenţă şi asupra participanţilor, ulterior stabilirii lor în privinţa autorului.
Totodată, în cadrul alin. (2) sunt efectuate modificări terminologice care nu modifică condiţiile sau efectele stării de necesitate: „pericol iminent - pericol imediat"; „interes obştesc - interes general".
Excesul neimputabil în acţiunea de salvare reprezintă o cauză de neimpu-tabilitate, prevăzută de art. 26 alin. (2) NCP, iar depăşirea limitelor stării de necesitate constituie o circumstanţă atenuantă legală, conform art. 75 alin. (1) lit. c) NCP.