Art. 24 Noul Cod Penal Constrângerea fizică Cauzele de neimputabilitate

Art. 24 NCP corespunde normei cuprinse în art. 46 alin. (1) CP 1969. Noul legiuitor penal a apreciat oportun să separe formal şi mai mult cele două forme de manifestare a constrângerii cu efect extinctiv asupra instituţiei fundamentale a infracţiunii, reglementându-le în articole diferite, iar nu doar în alineate distincte ale unui singur articol (cum se întâmpla în Codul penal din 1969). De altfel, inclusiv doctrina penală (în special din străinătate, receptată - însă - şi în România, în perioada de după 1989) a argumentat necesitatea unei distincţii mai nete între constrângerea fizică şi

Citește mai mult

aceea morală, însă într-un sens pe care noul legiuitor nu şi l-a însuşit, anume prin modificarea naturii juridice a constrângerii fizice, din cauză care exclude infracţiunea din raţiuni de tip subiectiv (prin îndepărtarea premiselor vinovăţiei), într-o cauză care împiedică constituirea infracţiunii din raţiuni de ordin obiectiv (prin înlăturarea tipicităţii, căci fapta comisă nu aparţine deloc făptuitorului nemijlocit, din moment ce acesta, constrâns fizic într-un mod irezistibil, a fost practic un simplu instrument manipulat de forţa constrângătoare).

Fiind formal prevăzută drept cauză de neimputabilitate, constrângerea fizică menţine şi în noua reglementare caracteristicile care o particularizau şi în lumina Codului penal din 1969, astfel încât aprecierile doctrinare şi soluţiile jurispru-denţiale fixate anterior se vor raporta - corespunzător - şi în viitor.

Pentru ca această cauză să funcţioneze cu efect de înlăturare a infracţiunii, este necesară verificarea întrunirii unor condiţii: comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată; probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului, fie în sensul inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia; dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forţe (aspect în verificarea căruia trebuie să se ţină cont de situaţia subiectivă a făptuitorului de la momentul producerii faptei, cu luarea în considerare a circumstanţelor în care au avut loc evenimentele); stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, care - astfel - a condus la producerea directă a urmării imediate sau la neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o.

Pentru a ne afla în prezenţa unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului trebuie să fie cu totul suprimat, inexistent. Dacă acesta a fost implicat, chiar şi parţial, în stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoanei (astfel încât să se efectueze acţiunea sau inacţiunea ce a condus la apariţia urmării imediate incriminate), atunci problema trebuie tranşată pe terenul (mai puţin permisiv) al constrângerii morale. Spre deosebire de aceasta din urmă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate intenţionată a unei fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care acţionează din culpă ori fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate non-umane (de sorginte animală sau vegetală), precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori a unor procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa constrângerii fizice poate fi reprezentată şi de procese organice interne, necontrolabile şi irezistibile, ale propriului organism al făptuitorului (deşi, în asemenea cazuri, intervin dificultăţi de distingere între constrângerea fizică şi cazul fortuit).

De o deosebită importanţă este stabilirea caracterului irezistibil al forţei care se impune fizicului persoanei făptuitorului. Deşi, de regulă, existenţa sau inexistenţa împrejurărilor care constituie cauze de excludere a infracţiunii trebuie verificată în raport de momentul la care s-a comis fapta, necesitatea excluderii ipotezelor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa impune, uneori, decalarea momentului în raport de care se efectuează această examinare, prin luarea în considerare şi a etapelor anterioare datei la care fapta s-a comis efectiv, în condiţiile existenţei obiective, formale a respectivei cauze cu efect extinctiv asupra infracţiunii. Constrângerea fizică se pretează în mod deosebit la o atare verificare, fiind necesar să se stabilească faptul că, la un moment anterior comiterii faptei, făptuitorul, încă neconstrâns, nu a instrumentat el însuşi constrângerea viitoare ori nu a avut posibilitatea reală şi conştientă de a se sustrage de sub influenţa forţei constrângătoare irezistibile care urma să îl afecteze în viitor. în caz contrar, în pofida stabilirii existenţei constrângerii fizice, la data comiterii faptei, se va refuza beneficiul cauzei de neimputabilitate, fapta fiindu-i imputabilă agentului, ca efect al acţiunii specifice a acestuia în condiţiile unei actio libera in causa.

Deoarece cuprinsul descriptiv al instituţiei nu a suferit modificări propriu-zise, iar tipul efectelor produse se conservă drept consecinţe in personam, nu se ridică probleme referitoare la determinarea legii mai favorabile.

Reglementarea anterioară

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 46 alin. (1): „Constrângerea fizică şi constrângerea morală. (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.