Art. 23 Noul Cod Penal Dispoziţii generale Cauzele de neimputabilitate

Art. 23 NCP, text de debut în materia instituţiei cauzelor de neimputabilitate, nu are corespondent propriu-zis, formal, în Codul penal din 1969. Capitolul III din Titlul II al părţii generale a noului Cod penal include cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei tipice efectiv comise, prin înlăturarea (cu titlu de consecinţă imediată) a trăsăturii esenţiale a caracterului imputabil al faptei, având la bază noua concepţie privind infracţiunea (descrisă în art. 15 NCP).

Codul penal din 1969 adopta denumirea generică de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, consacrând în

Citește mai mult

titlul rezervat infracţiunii - Capitolul V (final) din Titlul II (art. 44-51) - un număr de opt instituţii (cauze) care excludeau, în principal, vinovăţia, în accepţia acesteia de trăsătură esenţială a infracţiunii (prin corelare cu definiţia infracţiunii cuprinsă în art. 17 CP 1969).

în optica noului legiuitor penal, dacă o faptă incriminată este comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute limitativ de lege (art. 24-31 NCP), fapta nu va constitui infracţiune, lipsindu-i una dintre trăsăturile esenţiale a căror întrunire cumulativă este necesară pentru o atare calificare a unei fapte concret săvârşite (anume imputabilitatea, premisă a vinovăţiei). în dispoziţiile Capitolului III subsecvente art. 23, legea stabileşte că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală dacă este săvârşită în prezenţa vreuneia dintre următoarele cauze: constrângerea fizică (art. 24), constrângerea morală (art. 25), excesul neimputabil - ca formă improprie a legitimei apărări, respectiv stării de necesitate (art. 26), minoritatea făptuitorului (art. 27), iresponsabilitatea (art. 28), intoxicaţia - în anumite condiţii (art. 29), eroarea asupra caracterului ilicit al faptei [art. 30 alin. (5)], precum şi cazul fortuit (art. 31).

Din punct de vedere al naturii lor juridice, cauzele de neimputabilitate sunt instituţii legale, generale, de excludere a infracţiunii, preponderent personale (producând, aşadar, efecte in personom), cu excepţia cazului fortuit (care produce efecte in rem). Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări, situaţii, împrejurări, cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală determină imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei făptuitorului. Cu alte cuvinte, fapta obiectiv săvârşită nu poate fi atribuită persoanei care a executat-o sau participat la executare, ca fiind comisă de aceasta în mod vinovat şi nelegitim, neputând fi, astfel, apreciată drept infracţiune. Deşi procesele psihice corespunzătoare uneia dintre formele de manifestare a vinovăţiei ar putea fi, aparent, prezente, reflectate de fapta efectiv comisă, în realitate lipseşte însăşi premisa pe care ele ar putea să se configureze în mod valid şi apt pentru angajarea răspunderii penale (imputabilitatea, moştenitoare a conceptului anterior de vinovăţie - trăsătură esenţială o infracţiunii, în opoziţie cu acela de vinovăţie - element al conţinutului constitutiv al unei anumite infracţiuni), anume capacitatea penală a făptuitorului, bază sine qua non pentru manifestarea, cu efecte specifice, a formelor de vinovăţie necesare pentru încadrarea juridică a faptei săvârşite într-o anumită normă de incriminare.

Cauzele de neimputabilitate devin incidente în condiţiile săvârşirii faptei incriminate, dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse prin conţinutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise neconstituind infracţiuni, deoarece este înlăturată trăsătura imputabilităţii*). Fapta comisă rămâne o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, deci care îşi păstrează caracterul ilicit, dar care nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Pornind de la premisele imputabilităţii, doctrina reţine clasificarea cauzelor de neimputabilitate, distingând între: cauze care înlătură responsabilitatea (iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, intoxicaţia); cauze care înlătură exigibilitatea comportamentului exteriorizat (excesul neimputabil de legitimă apărare ori stare de necesitate, constrângerea fizică ori morală, cazul fortuit); cauze care înlătură antijuridicitatea (eroarea asupra caracterului nejustificat al faptei).

Condiţionarea răspunderii penale de săvârşirea unei infracţiuni duce la concluzia că lipsa imputabilităţii faptei concret săvârşite exclude (implicit) această formă a răspunderii juridice şi - pe cale de consecinţă - înlătură şi posibilitatea sancţionării prin pedeapsă ori măsură educativă (sancţiuni de drept penal reprezentând consecinţe ale răspunderii penale). Nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor sancţiuni juridice, spre exemplu, dintre sancţiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei fapte incriminate neimputabile măsurile de siguranţă (art. 107 alin. (2) NCP], precum şi sancţiuni extrapenale. Privite tot din punct de vedere al efectelor în raport de prevederea în legea penală, cauzele de neimputabilitate atrag, de regulă, efecte in personam, care nu radiază asupra participanţilor, lăsând loc participaţiei improprii [art. 52 alin. (1) şi (3) NCP), cu excepţia cazului fortuit (cauză care, prin generalizare, şi-a extins efectele in rem).

Există şi aspecte procesual penale comune cauzelor de neimputabilitate, atunci când se constată/recunoaşte existenţa acestora cu prilejul examinării unei situaţii concrete, impunându-se soluţia juridică din noul Cod de procedură penală - art. 314 alin. (1) lit. a) şi art. 396 alin. (5) -, prezenţa lor reflectând unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, potrivit art. 16 alin. (1) lit. d) teza a ll-a NCPP. De asemenea, în cazul existenţei unei cauze de neimputabilitate, suspectul/inculpatul poate cere continuarea procesului penal, în condiţiile art. 18 NCPP.

Trebuie evitată orice confuzie între cauzele de neimputabilitate şi alte categorii de cauze operante în materie juridico-penală, cum sunt: cauzele având o natură juridică asemănătoare, anume alte cauze generale sau speciale de excludere o infracţiunii, spre exemplu, cauzele justificative (în condiţiile concursului dintre aceste cauze şi cele de neimputabilitate, cauzele justificative vor avea prioritate, ele producând efecte mai largi, mai profitabile pentru persoana făptuitorului); cauzele prezentând o cu totul altă natură juridică, producând efect extinctiv direct asupra celorlalte instituţii fundamentale de drept penal: cauzele care înlătură răspunderea penală; cele de nepedepsire; cele care înlătură executarea pedepsei (care se reţin fără a se ştirbi aprecierea drept infracţiune a faptei comise).


*) Legea penală nu defineşte imputabilitatea. Potrivit unei opinii - 6. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar..., p. 118-, imputabilitatea desemnează „situaţia juridică în care se găseşte o persoană căreia i se atribuie săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, imputabilitatea presupunând fie numai o imputaţiune de fapt, adică stabilirea împrejurării că acea persoană a săvârşit fapta imputată şi, prin urmare, îi aparţine prin materialitatea sa, fie i se atribuie şi o imputaţiune psihică, ce constă în stabilirea unei atitudini psihice caracterizate prin intenţie sau culpă. Răspunderea penală a unei persoane este condiţionată de stabilirea atât a imputabilităţii de fapt, cât şi a celei psihice". Am preferat această trimitere, dată fiind diversitatea opiniilor expuse în doctrină în privinţa conceptului de imputabilitate. Suntem rezervaţi însă în a aprecia că acesta este sensul în care legiuitorul penal nou a urmărit utilizarea conceptului în cauză. Semnificaţia iniţial indicată, restrânsă la imputarea din punct de vedere obiectiv a faptei, corespunde stabilirii legăturii de cauzalitate, ceea ce se petrece în cadrul stabilirii existenţei elementelor laturii obiective a faptei, în fixarea trăsăturii esenţiale a prevederii faptei în legea penală. în a doua accepţiune indicată, aceea mai largă, se include şi imputarea psihică corespunzătoare unei anumite forme de manifestare a atitudinii psihice a agentului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul acesteia, alături de imputarea obiectivă, materială, ceea ce ar suprapune conceptul de imputabilitate cu acela de tipicitate. Or, este evident că noul legiuitor a conceput imputabilitatea drept o trăsătură esenţială a infracţiunii distinctă de tipicitate, din moment ce a indicat-o-in definiţia infracţiunii (art. 15)-separat de elementele reprezentate de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie. în aprecierea noastră, singura interpretare a noţiunii analizate, care să nu conducă la aprecierea drept redundantă a noii definiţii a infracţiunii, este aceea in care imputabilitatea este apreciată drept o premisă a vinovăţiei, în accepţia acesteia din urmă de subelement al laturii subiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, adică de parte componentă a conceptului mai larg de tipicrtate (alături de condiţia existenţei unei fapte prevăzute de legea penală). Viziunea este susţinută de împrejurarea că stabilirea existenţei imputabilităţii se realizează printr-un examen negativ - constatarea lipsei incidenţei vreunei cauze de neimputabilitate -, or, fiecare dintre aceste cauze ştirbeşte din capacitatea penală necesară pentru configurarea validă, implicând consecinţe juridico-penale, a vinovăţiei (lezează ceea ce o parte din doctrina anterioară denumea „condiţii generale necesare pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii").