Art. 21 Noul Cod Penal Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii Cauzele justificative
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Cauzele justificative
Cauzele justificative
Art. 21
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
| ← Art. 20 Noul Cod Penal Starea de necesitate Cauzele justificative | Art. 22 Noul Cod Penal Consimţământul persoanei vătămate... → |
|---|
Stabilește că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din Cod penal.
fostu adm al asociatiei de proprietari si-a insusit calculatorul asociatiei , a recunoscut la politie si a spus ca il da inaloi.
Care este timpul max in care o poate face ?
Multumesc
Citește mai mult
necesară reglementarea sa expresă. Rezolvările teoretice/ practice oscilau, în asemenea ipoteze, între a considera fie că fapta concret săvârşită nu era prevăzută în legea penală, fie că îi lipsea pericolul social concret.în funcţie de perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în art. 21 NCP, acestea pot fi departajate după cum urmează:
-într-o clasificare (indicată în denumirea marginală a articolului) realizată în considerarea criteriului caracterului facultativ sau obligatoriu aşezat la temelia comportamentului adoptat de făptuitor, se distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite care este doar permisă, nu însă şi impusă (alin. (1) teza I - exercitarea unui drept] - pe de o parte - şi situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite obligatorii, fie în considerarea directă
a unei prevederi normative [alin. (1) teza a II-a -îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege], fie în considerarea unui ordin al autorităţii [alin. (2) - îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă] - pe de altă parte;
-într-o altă clasificare (formal adoptată de către legiuitor pe conţinutul reglementării, în sistematizarea prevederilor articolului), realizată în funcţie de criteriul sursei justificative, se distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport legitimativ cuprins direct în prevederile normative [alin. (1) - exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege] - pe de o parte - şi situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o autoritate legitimă [alin. (2) -îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă].
Oricum s-ar alege să fie tratate dispoziţiile inserate în art. 21 NCP, reiese astfel în mod cert că nu ne aflăm în prezenţa unei singure cauze justificative, textul acoperind mai multe situaţii apropiate, producătoare de efect exonerator (obiectiv) de infracţiune.
În literatura de specialitate s-a avertizat asupra importanţei separării ipotezelor în care exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii acţionează cu titlu de cauză justificativă şi situaţiile în care aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al conţinutului constitutiv al anumitor fapte incriminate, astfel încât, verifi-cându-se pe caz concret, înlătură nu antijuridicitatea, ci tipicitatea. Cazuri de genul celor din urmă pot fi recunoscute observându-se verbum regens, în cuprinsul căruia, uneori, la anumite norme de incriminare, legiuitorul stipulează expres că fapta descrisă constituie infracţiune numai dacă se săvârşeşte fără drept ori cu încălcarea normelor legale sau orice altă exprimare asemănătoare care transmite acelaşi mesaj'11.
În doctrină există deja o controversă referitoare la sfera de cuprindere a situaţiei constând în exerciţiul unui drept, mai exact, fiind incertă utilizarea în text a noţiunii „lege", care ar putea fi avută în vedere fie într-un sens restrâns (strict, avându-se în vedere doar actele normative astfel intitulate, provenind de la autoritatea legiuitoare principală - Parlamentul)121 sau, dimpotrivă, într-o accepţie largă (care să includă orice prescripţii care au caracter normativ, aşadar, inclusiv dispoziţii din acte normative inferioare legii ori chiar surse formal extra-legale, dar admise - explicit sau tacit - de ordinea juridică, precum contractele legale şi valide sau chiar cutuma)131. Din moment ce legiuitorul indică faptul că este vorba despre „un drept recunoscut de lege" (s.n.), iar nu despre un drept consacrat ori prevăzut de lege, considerăm că are o pondere mai însemnată ultima opinie indicată (putându-se argumenta, uneori, recunoaşterea legală - inclusiv tacită - a unor drepturi de sorginte contractuală ori cutumiară, aşadar, cu atât mai mult a unor drepturi expres consacrate prin acte normative cu putere juridică inferioară celei de lege).
Se poate ridica problema interpretărilor individuale neunitare referitoare la existenţa sau inexistenţa unui drept recunoscut de lege. Considerăm că această chestiune urmează a fi interpretată pe terenul erorii, astfel încât, dacă făptuitorul va fi în dubiu cu privire la împrejurarea recunoaşterii legale a pretinsului drept, el va trebui să se abţină de la comiterea faptei, până la o informare mai deplină care să îi confere certitudine în acest sens. în măsura în care acest lucru nu va avea loc, conduita incriminată adoptată în condiţii de incertitudine cu privire la caracterul justificat sau nejustificat al acesteia va reprezenta infracţiune, atrăgând răspunderea penală. în schimb, dacă se probează că persoana în cauză a crezut sincer şi fără dubii, în mod rezonabil faţă de valoarea socială lezată, în existenţa unui drept recunoscut de lege care să îi permită săvârşirea faptei, deşi un asemenea drept nu exista (sau nu exista în împrejurările faptice concrete în cauză), infracţiunea va fi exclusă, însă nu ca efect al cauzei justificative indicate de art. 21 NCP, ci în urma reţinerii erorii (art. 30 NCP).
în vederea funcţionării acestei cauze justificative, este necesar ca dreptul recunoscut de lege (activitate în îndeplinirea căreia se comite fapta incriminată) să fie exercitat cu bună-credinţă, în forma normală (obişnuită, firească) în care legea a avut în vedere recunoaşterea desfăşurării acestuia, deci cu respectarea limitelor explicite sau implicite stabilite de lege pentru desfăşurarea sa, consubstanţial cu prescripţiile art. 57 din Constituţie.
în ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, se subliniază clar în normă necesitatea respectării condiţiilor (de fond şi de formă) şi a limitelor legale în care se impune adoptarea unei anumite conduite, în mod normal interzisă ca faptă incriminată. în măsura în care agentul care acţionează nu verifică în mod scrupulos stricta îndeplinire, cumulativă, a întregului cadru legal în virtutea căruia este ţinut a se manifesta, îndeplinindu-şi abuziv sau excesiv atribuţiile legale, fapta va constitui infracţiune, nefiind justificată. Din nou, se poate ridica chestiunea cunoaşterii depline şi corecte, de către făptuitor, a condiţiilor legale în care este obligat să se manifeste, ceea ce poate antagoniza puternic individul (căci, uneori, neadoptarea comportamentului impus de lege poate reprezenta, în anumite împrejurări, o faptă ilicită prin ea însăşi, prin raportare la diferite stadii de ilicit juridic: disciplinar, administrativ ori chiar penal). în astfel de situaţii (de acţiune desfăşurată în afara limitelor stricte ale comandamentului legal, ca urmare a cunoaşterii deficitare a cadrului exact al acestuia), se determină, eventual, fie reţinerea erorii, fie înlăturarea intenţiei şi reţinerea, în loc, a unei culpe (depinzând, apoi, dacă respectiva faptă constituie sau nu infracţiune şi atunci când se comite din culpă), excluzându-se însă, în toate cazurile, verificarea cauzei justificative reglementate în art. 21 NCP.
Dacă cei vizaţi de dispoziţia privitoare la îndeplinirea unui drept pot fi atât persoane private, cât şi indivizi încorporaţi în domeniul public de activitate, prevederea referitoare la îndeplinirea unei obligaţii legale se adresează, cu predilecţie, celor din urmă, deoarece legea nu tinde să impună obligaţii în a căror îndeplinire s-ar putea adopta conduite corespunzătoare unor norme de incriminare faţă de membrii obişnuiţi (persoane private) ai societăţii. Persoana care acţionează trebuie să se asigure că a verificat temeinic, la un moment anterior, propria sa competenţă în privinţa îndeplinirii respectivei obligaţii legale, precum şi condiţiile şi limitele comportamentului concret prin care i se permite/impune să îndeplinească obligaţia legală. Dacă aducerea la îndeplinire a acesteia este posibilă într-o multitudine de variante faptice, în mod rezonabil disponibile efectiv celui care acţionează, atunci acesta trebuie să opteze pentru varianta care întruneşte cumulativ cerinţele celei mai ridicate eficienţe şi siguranţe, dar şi aptitudinea celei mai scăzute atingeri practice a drepturilor şi libertăţilor celui faţă de care se efectuează procedura în cauză.
Referitor la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, observăm că ne aflăm, de principiu, în situaţia aceluiaşi grup predilect de persoane existent şi în cazul îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de subordonare ierarhică, legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce urmează a-l executa, iar această autoritate trebuie să fie una din domeniul public, iar nu privat (aspect constant subliniat în doctrină). Cu referire la problema efectului justificativ al ordinului autorităţii legitime, în ştiinţa dreptului s-au formulat, de-a lungul timpului, mai multe teorii, cele mai cunoscute fiind teoria subordonării necondiţionate (teoria consemnului, teoria supunerii pasive, teoria baionetelor disciplinate) - potrivit căreia executantul nu este în măsură a verifica sub niciun aspect conformitatea, legalitatea sau oportunitatea ordinului primit, trebuind să îl execute ca atare, justificarea sa fiind deci absolută -, respectiv teoria „baionetelor inteligente" - conform căreia executantul poate şi trebuie să exercite un control al ordinului primit, având dreptul să îl cenzureze în caz de neconformitate, astfel încât i se refuză, de regulă, beneficiul justificării pentru fapta comisă în executarea unui ordin ilegal. Ca în multe alte cazuri, în contemporaneitate se preferă soluţiile moderate aduse de teoriile eclectice, care echilibrează excesele construcţiilor doctrinare anterioare, astfel încât şi legiuitorul penal român actual a preferat să facă apel la teoria ilegalităţii vădite a ordinului, potrivit căreia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit ca atare, fără posibilitatea de a-l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa de conformitate a acestuia cu normele legale este atât de evidentă, încât se impune oricărei persoane (cel puţin dintre acelea care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul respectiv). Practic, executantul este îndreptăţit a efectua un control formal al conformităţii ordinului (verificarea competenţei emitentului, verificarea propriei competenţe de a executa, verificarea prezentării ordinului în forma legal solicitată, precum şi conformitatea pe conţinut a ordinului, dar numai în liniile sale generale).
Se poate discuta cu privire la împrejurarea dacă, dovedindu-se faptul că acela care a acţionat în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, săvârşind astfel o faptă prevăzută de legea penală, a cunoscut caracterul ilegal
al ordinului primit, deşi acesta nu se prezenta într-o formă vădit ilegală, subzistă sau nu caracterul justificativ al cauzei prevăzute de art. 21 alin. (2) NCP. Această ipoteză ridică problema unei aparente incongruenţe între prevederea legii („litera" acesteia) şi spiritul reglementării, putându-se identifica argumente pro şi contra, legate de oricare dintre cele două posibile variante de soluţionare, astfel încât s-ar impune o intervenţie legislativă clarificatoare în materie.
Sub aspectul caracterului mai favorabil, noua reglementare întruneşte această calificare, stipulând expres drept cauză de excludere a infracţiunii o împrejurare admisă doar implicit de doctrina anterioară, în condiţii incerte şi cu soluţionare procesual penală discutabilă. în plus, inexistenţa categoriei cauzelor justificative în legislaţia anterioară ar fi condus, cel mult, la reţinerea unei cauze de excludere a infracţiunii cu efecte in personam, pe când, potrivit noii reglementări, efectele produse de instituţia de la art. 21 NCP sunt in rem.
referitor la exercitarea unui drept recunoscut de lege, doctrina a avansat ca exemplu exercitarea unor drepturi constituţionale, cum ar fi dreptul la libertatea de exprimare.
Când legea incriminează săvârşirea faptei fără drept sau în mod ilegal (de ex., în cazul infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 342 NCP sau al infracţiunii de lipsire
Citește mai mult
de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 NCP), iar fapta este săvârşită în exercitarea unui drept recunoscut de lege, a unei obligaţii impuse de lege sau de autoritatea competentă, va fi înlăturată tipicitatea infracţiunii. Aceeaşi împrejurare constituie cauză justificativă dacă legiuitorul nu a prevăzut acest element de tipicitate, iar fapta este săvârşită ca urmare a ordinului legii sau a dispoziţieiautorităţii competente111 (spre exemplu, activităţile autorizate de procuror şi realizate de investigatorul sub acoperire).
Legiuitorul acordă valenţă de cauză justificativă atât îndeplinirii obligaţiei impuse de lege, cât şi îndeplinirii obligaţiei impuse de autoritatea competentă. Un exemplu pentru obligaţie impusă de lege poate fi oferit în cazul activităţii forţelor de poliţie de menţinere a ordinii publice. Astfel, activităţile exercitate în acest scop, cum ar fi vătămarea corporală a unei persoane, au caracter licit, atât timp cât agentul respectă condiţiile de intervenţie prevăzute în legislaţia specială.
Referitor la obligaţia impusă de o autoritate, NCP prevede respectarea anumitor condiţii:
• autoritatea trebuie să fie competentă pentru a emite ordinul în materia respectivă;
• ordinul trebuie emis în forma prevăzută de lege;
• ordinul nu este în mod vădit ilegal (spre exemplu, aplicarea în cazul unei persoane a pedepsei cu moartea).
Aplicarea art. 5 NCP - Legea nouă poate fi considerată mai favorabilă, având în vedere caracterul general al cauzei justificative.