Art. 25 Noul Cod Penal Constrângerea morală Cauzele de neimputabilitate

Art. 25 NCP preia, în esenţă, dispoziţia art. 46 alin. (2) CP 1969, structurând-o însă într-un articol separat de constrângerea fizică. Dacă în ipoteza acesteia din urmă infracţiunea este exclusă ca efect principal al suprimării factorului volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea sau inacţiunea neaparţinând fizic agentului dinspre care provine formal, în ipoteza constrângerii morale făptuitorul este acela care adoptă decizia de săvârşire a faptei şi îşi stimulează, în acest sens, neconstrâns fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând în inacţiune), dar

Citește mai mult

sub imperiul unei presiuni de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în principal, libertate de hotărâre. Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul prevederii faptei ce va fi comisă şi al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al deciziei neconstrânse a persoanei în cauză, ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel încât făptuitorul este pus să opteze între două alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie concretizarea pericolului grav care îl ameninţă.

Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o sursă umană de provenienţă, care ameninţă conştient agentul în vederea determinării acestuia la adoptarea comportamentului infracţional determinat. Dacă sursa pericolului care „ameninţă" grav persoana (care, pentru a-l îndepărta, săvârşeşte o faptă incriminată) este de altă natură - spre exemplu, animală, naturală etc. -, infracţiunea va putea fi exclusă ca rezultat al reţinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana ameninţată, care a comis nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal pentru aceasta (ca efect implicit al imposibilităţii de reţinere a faptei, în raport de persoana sa, ca reprezentând o infracţiune), însă va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat ameninţarea, în calitate de instigator (în cadrul unei participaţii improprii).

Pentru a funcţiona cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită verificarea îndeplinirii unor condiţii: comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată; probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului, provenind din partea unei terţe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate; dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării; stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral (ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului; determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare lipsite de caracter rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei alternative terţe viabile faţă de suportarea răului din ameninţare ori de săvârşire a faptei incriminate).

Literatura juridică evidenţiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust şi imediat al pericolului din conţinutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla temere reverenţioasă, comunicarea intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă, justificată), precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor păgubitoare în care ar urma să se concretizeze pericolul ce formează obiectul ameninţării sunt - deopotrivă - motive care exclud reţinerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.

în vederea surprinderii sferei de cuprindere a conceptului de ameninţare (pe care se construieşte legal instituţia juridică a constrângerii morale - cauză de neimputabilitate), facem trimitere la dispoziţia cuprinsă în art. 206 NCP ce conţine norma de incriminare cu denumirea marginală „Ameninţarea". Totuşi, ca o diferenţă, se impune precizarea faptului că, în vreme ce infracţiunea de ameninţare se poate reţine chiar dacă subiectul pasiv nu a fost înspăimântat efectiv de conţinutul comunicării în cauză, fiind suficient ca aceasta să fie, în abstract, „de natură" să producă o stare de temere, pentru reţinerea constrângerii morale, în vederea excluderii imputabilităţii faptei incriminate comise, trebuie să se stabilească faptul că agentul ameninţat a apreciat ca reală ameninţarea cu pericolul grav a cărui nematerializare a fost condiţionată de săvârşirea faptei.

Deoarece cuprinsul descriptiv al instituţiei nu a suferit modificări propriu-zise, iar tipul efectelor produse se conservă drept consecinţe in personam, considerăm că nu se ridică probleme referitoare la determinarea legii mai favorabile, precum şi că dezvoltările doctrinare şi jurisprudenţiale anterior formulate în privinţa constrângerii morale îşi vor menţine validitatea şi de lege lata.