Decizia CCR nr. 458 din 16.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 270 din Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstitu- ționalitate a dispozițiilor art. 270 din Codul penal, excepție ridicată de Laurențiu Gigi Andrioaie în Dosarul nr. 4.446/299/2014 (2.179/2014) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.409 D/2014.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, constatându-se lipsa celorlalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul autorului excepției, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate așa cum a fost formulată.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că este firesc ca legiuitorul să nu fi prevăzut în cazul infracțiunii de tăinuire posibilitatea împăcării părților, având în vedere relațiile sociale ocrotite prin incriminarea acesteia, care aparțin sferei înfăptuirii justiției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia penală nr. 1.264/A din 22 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4.446/299/2014 (2.179/2014), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 270 din Codul penal, excepție ridicată de Laurențiu Gigi Andrioaie într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire, prevăzută la art. 270 alin. (1) din Codul penal.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat nu prevede înlăturarea răspunderii penale a tăinuitorului, în condițiile în care între autorul infracțiunii din care provine bunul ce face obiectul tăinuirii și persoana vătămată intervine împăcarea părților. Se arată că, în cazul acestor infracțiuni, tăinuitorul, care nu beneficiază de efectele împăcării, este discriminat în raport cu autorul infracțiunii, care are dreptul de a obține înlăturarea răspunderii sale penale prin împăcare.

7. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se arată că, într-adevăr, legiuitorul are dreptul de a reglementa potrivit politicii sale penale, dar că prevederile art. 270 din Codul penal discriminează tăinuitorul în raport cu autorul infracțiunii din care provine bunul în legătură cu care este comisă infracțiunea de tăinuire, în acele situații în care pentru autorul infracțiunii legea penală prevede posibilitatea împăcării părților, împăcare ce nu produce însă efecte și în privința tăinuitorului. Se susține că această discriminare este cu atât mai evidentă cu cât alin. (2) al art. 270 din Codul penal prevede că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor, dispoziție legală din care poate fi dedusă intenția legiuitorului de a corela regimul sancționator al celor doi autori, respectiv de a nu crea pentru tăinuitor o situație juridică mai grea decât pentru autorul infracțiunii de care fapta de tăinuire este legată. Se subliniază faptul că pericolul social al infracțiunii de tăinuire este mai mic decât al infracțiunii în legătură cu care este comisă tăinuirea, acesta fiind un alt aspect care impune corelarea regimului sancționator al autorilor celor două infracțiuni.

8. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul- raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 270 din Codul penal, care au următorul cuprins:

"(1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor.

(3) Tăinuirea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește."

12. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală, reglementată la art. 159 din Codul penal. Aceasta constă într-o înțelegere între persoana vătămată și suspect sau inculpat de a pune capăt conflictului născut prin săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal. Astfel, împăcarea reprezintă un act juridic bilateral, încheiat prin acordul de voință al părților anterior arătate. Conform art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai pentru infracțiunile pentru care legea prevede în mod expres această posibilitate. Potrivit art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, pentru a produce efecte împăcarea trebuie să intervină în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau în fața instanței de fond, până la momentul citirii actului de sesizare a instanței. Potrivit art. 159 alin. (2) din Codul penal, efectele împăcării constau în înlăturarea răspunderii penale și în stingerea acțiunii civile. Aceste efecte se produc doar dacă împăcarea este totală, definitivă și necondiționată, întrucât, în caz contrar, scopul instituției, acela de înlăturare a răspunderii penale, nu poate fi atins.

14. De esența împăcării este caracterul personal al acesteia. Astfel, împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit, conform art. 159 alin. (3) teza întâi din Codul penal. În aplicarea acestui principiu ce guvernează instituția împăcării, art. 159 alin. (5) teza a doua din Codul penal prevede că împăcarea între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea faptei. Prin urmare, împăcarea înlătură solidaritatea activă dintre participanții la săvârșirea aceleiași infracțiuni. În consecință, împăcarea intervenită între unul dintre aceștia și persoana vătămată nu are ca efect înlăturarea răspunderii penale și stingerea acțiunii civile față de ceilalți participanți.

15. Curtea constată, totodată, că infracțiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal, face parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, reglementate în titlul IV al părții speciale a Codului penal. Aceasta constă, conform alin. (1) al art. 270 din Codul penal, în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia. Obiectul juridic principal al infracțiunii analizate constă în ocrotirea relațiilor sociale din sfera înfăptuirii actului de justiție, relații care sunt incompatibile cu orice ingerință în desfășurarea normală a activității organelor judiciare. Prin urmare, o persoană care are cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni sau, din împrejurările concrete, prevede săvârșirea unei fapte incriminate de legea penală nu poate primi, dobândi sau transforma un bun care provine dintr-o astfel de faptă și nu poate înlesni valorificarea lui decât cu încălcarea interesului aflării adevărului în cauzele penale. Astfel, relațiile sociale protejate penal prin intermediul normei criticate sunt de o importanță majoră pentru întreaga societate. În cazul acestei infracțiuni persoana vătămată prin comiterea faptei nu este strict determinată. Infracțiunea fiind una de pericol și nu de rezultat, consumarea ei are loc în momentul în care, săvârșindu-se acțiunea sau inacțiunea incriminată, este creată starea de pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiției.

16. Având în vedere aceste caracteristici ale infracțiunii de tăinuire, respectiv importanța relațiilor sociale ocrotite, care sunt cele din sfera înfăptuirii justiției, și, în consecință, pericolul social crescut al acestei infracțiuni, care vizează împiedicarea aflării adevărului în cauzele penale, cu toate că alin. (2) al art. 270 din Codul penal prevede că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor, legiuitorul nu a înțeles să reglementeze și faptul că împăcarea intervenită între autorul infracțiunii din care provine bunul tăinuit și partea vătămată produce efecte asupra răspunderii penale a tăinuitorului. Această opțiune legislativă este justificată de caracterul personal al împăcării, dar și de caracterul distinct (de infracțiunea de tăinuire) al infracțiunii din care provine bunul. Prin urmare, faptul că, în considerarea pericolului social redus al acesteia din urmă și având în vedere relațiile sociale ocrotite prin incriminarea ei, legiuitorul a înțeles să acorde părților posibilitatea împăcării nu obligă la extinderea efectelor actului de împăcare asupra răspunderii penale a tăinuitorului.

17. Din analiza argumentelor expuse anterior, Curtea constată că tăinuitorul și autorul infracțiunii din care provine bunul care face obiectul tăinuirii se află în situații juridice diferite, aceștia având calitatea de subiect activ al unor infracțiuni ce au ca obiect principal protejarea unor relații sociale diferite și un grad diferit de pericol social. Aceste aspecte justifică reglementarea de către legiuitor în situația celor două categorii de autori a unui regim juridic diferit din perspectiva efectelor instituției împăcării.

18. Totodată, lipsa extinderii efectelor împăcării asupra răspunderii penale a tăinuitorului în situația invocată de autorul excepției ține de politica penală a statului, legiuitorul reglementând răspunderea penală în cazul infracțiunii de tăinuire și în cel al infracțiunii din care provine bunul tăinuit în limitele atribuțiilor sale constituționale reglementate la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. (A se vedea Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, și Decizia nr. 462 din 16 iunie 2015, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data elaborării prezentei decizii).

19. Pentru argumentele arătate, nu putem reține încălcarea prin dispozițiile art. 270 din Codul penal a prevederilor art. 16 din Constituție referitor la egalitatea în drepturi.