Decizia civilă nr. 36/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale

Comentarii

0

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția I Civilă

Dosar nr. _

DECIZIA CIVILĂ Nr. 36/R/2013

Ședința publică din data de 8 ianuarie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul O. V. împotriva sentinței civile 5474 din_ pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimații pârâți MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR și C. S. DE P. A M. UI A. ȘI I., având ca

obiect contestație împotriva deciziei de pensionare.

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.

Procedura de citare este realizată.

Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 13 decembrie 2012 pârâții intimați au înregistrat la dosar întâmpinare.

Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5474/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._

, s-a respins acțiunea formulata de reclamantul O. V. împotriva paraților C. de P. S. a M. ui A. si I. și Ministerul Administrației și Internelor, având ca obiect drepturi de asigurări sociale.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 143400/_ reclamantului i s-a recalculat pensia, în baza Legii nr. 119/2010 stabilindu-i-se un cuantum al pensiei de 1586 lei.

Ulterior, prin Decizia nr. 143400/_, reclamantului i s-a revizuit pensia în baza OUG nr. 1/2011, stabilindu-i-se, pe baza salariului mediu brut/net pe economie, un cuantum al pensiei de 2793 lei, decizie care a fost contestată, acesta primind răspuns la această contestație în sensul respingerii acesteia (f.19,23).

Potrivit art. 6 alin.l si 2 din OUG nr. 1/2011 pensiile recalculate ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 si până la data emiterii deciziei de revizuire iar diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.

Pensia reclamantului a fost revizuită din oficiu iar până la emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei se menține în plată pensia în cuantumul avut în luna decembrie 2010. De asemenea, acestuia i s-a plătit diferența dintre pensia avută anterior recalculării și cea stabilită prin operațiunea de recalculare.

In consecință, reclamantului nu i s-a produs nici un prejudiciu prin recalcularea pensiei.

Conform prevederilor art.11 din H.G.nr.737/2010 pensiile care au făcut obiectul unor cauze soluționate prin hotărâri definitive și irevocabile ale instanțelor de judecată vor avea regimul juridic stabilit de Legea nr.119/2010.

De altfel Curtea Constituțională, prin Decizia nr.873/_, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, a arătat că acordarea pensiei suplimentare nu se subsumează dreptului constituțional la pensie,astfel cum acesta este reglementat de art.47 alin.2 din Constituția României. Pe de altă parte a arătat că în conceptul de "drepturi câștigate"; pot intra doar prestațiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări.

Având în vedere faptul că pensia suplimentară se acordă numai în măsura în care există resurse financiare alocate în acest scop prin bugetul de stat sau cel al asigurărilor sociale de stat, neacordarea acesteia în continuare nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a prevederilor art.20 din Constituție raportat la art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale referitoare la respectarea bunurilor persoanei fizice sau juridice.

În sensul celor arătate mai sus s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 1972, în hotărârea pronunțată în cauza Muller vs.

Austria ,arătând că textul art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție nu poate fi

interpretat în sensul că aceea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum.

În ceea ce privește suspendarea HG nr. 735/2010, prin Sentința civilă nr. 338/2010 a Curții de Apel C., aceasta are efecte numai între părți, iar prin Decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a României a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 ale Legii nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile de serviciu se recalculează devenind pensii de asigurări sociale, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 al. 2 din Constituție.

Dreptul la plata unei pensii, fără a se garanta și un cuantum determinat al acesteia, este guvernat de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tratat drepturile de asigurări sociale ca fiind un bun însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de asigurări sociale) este împrejurarea că plata contribuțiilor la anumite fonduri de asigurări sociale poate crea, în anumite condiții, un drept de proprietate, drept care, spre deosebire de dreptul de proprietate tratat în sfera raporturilor de drept civil, poate fi afectat de modul în care banii din aceste fonduri sunt distribuiți. În cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Curtea EDO a arătat că art. 1 din Protocolul 1 la CEDO garantează dreptul persoanei la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, însă această împrejurarea nu poate fi interpretată ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum.

În ceea ce privește salariile, CEDO a reținut, în cauza Eskelinen c. Finlandei, că în Convenție nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum.

Prin urmare, dacă s-a statuat că dreptul la o prestație de asigurări sociale nu este garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de protocoalele sale adiționale într-un anumit cuantum atunci când beneficiarul dreptului a contribuit la această prestație, cu atât mai mult dreptul la un anumit cuantum al prestației de asigurări sociale nu este garantat de Convenție în ipoteza în care titularul său nu a contribuit în sistemul de asigurări sociale, aceasta fiind și ipoteza în discuție, pensia sa de serviciu fiind acordată în considerarea calității titularului, fără să se fi executat anumite prestații de asigurări sociale care să fundamenteze cuantumul acesteia.

Curtea CEDO a arătat în cauza Hasani c. Croației că în cazul în care are loc o limitare a proprietății în cazul drepturilor de asigurări sociale, aceasta trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim și să se facă prin mijloace proporționale cu scopul respectiv. CEDO a mai subliniat larga marjă de apreciere a statului în domeniul schemelor de securitate socială (cauza Kjartan).

Din jurisprudența CEDO trebuie reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la pensia de serviciu au fost abrogate. În acest context (cauza Kechko c. Ucrainei), Curtea a arătat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat, acestea putând fi instituite de stat, suspendate sau statul poate înceta să le plătească. În cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de "bun"; este necesar un fundament legal (normativ) sau o jurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un "bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește recalcularea pensiei, această măsură este în acord cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalele sale adiționale, Curtea CEDO statuând în cauza Hasani c. Croației că nu este exclus dreptul statului de a adopta, în domeniul civil, prevederi legale noi, care să reglementeze drepturi care decurg din vechea legislație, cu condiția ca acea lege să nu aducă atingere principiilor convenționale. În cadrul marjei de apreciere foarte largi recunoscute de CEDO statului în materia drepturilor de asigurări sociale (cauza Hasani c. Croației, Kjartan Asmundsson c. Islandei), atunci când procedează la reducerea cuantumului unor prestații de asigurări sociale, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c. Croației, CEDO a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.

Legea nr. 119/2010, procedând la reducerea cuantumului pensiei și transformând pensia de serviciu într-o pensie de asigurări sociale, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor

măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul 2010. În expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, s-a mai arătat că neadoptarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare ar conduce la pierderea acordurilor cu instituțiile financiare internaționale, cu consecința creării unor dezechilibre macroeconomice de natură să ducă la imposibilitatea relansării economice și la creșterea excesivă a deficitului bugetar. S-a mai menționat că, potrivit unei recente estimări a Băncii Mondiale, în cazul în care în România s-ar menține pensiile avute anterior promovării proiectului Legii nr. 119/2010, în anul 2050 deficitul creat de cheltuielile afectate pensiilor din produsul intern brut ar ajunge la 12 %.

Prin Decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a României a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 ale Legii nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile de serviciu se recalculează și se transformă în pensii de asigurări sociale, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 al. 2 din Constituție.

Față de cele ce preced, instanța în baza art.6 din OUG nr. 1/2011, coroborat cu prevederile art. 153 lit.f si g si art. 156 din Legea nr. 263/2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul O. V.

, solicitând casarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare.

În motivarea recursului, recurentul a arătat următoarele:

1. În ceea ce privește constatarea nulității absolute a deciziei de recalculare a pensiei recurentul arată că această decizie a fost emisă de Direcția Financiar Contabilă din cadrul M. Apărării Naționale, respectiv de o structură fără personalitate juridică, din cadrul ministerului, căreia legea nu îi recunoștea abilitatea de a stabili, calcula, recalcula sau revizui pensiile militarilor, această competență revenind, potrivit art. 132 și art. 139 din Legea nr. 263/2010, Casei de P. sectoriale din cadrul M. ui Apărării Naționale.

   Subliniază recurentul că la data de 23 decembrie 2010 s-a înființat de drept, ope legis, Casa de pensii sectorială, care a preluat toate atribuțiile fostelor structuri organizatorice din cadrul M. ui Apărării Naționale, fără a prezenta importanță, sub aspectul nașterii acestei instituții, elementele de ordin administrativ cuprinse în HG nr. 233/2011.

   Mai arată recurentul că în privința algoritmului de calcul privind stabilirea cuantumului pensiei s-au avut în vedere prevederile HG nr. 735/2010, cu toate că la data emiterii deciziei contestate efectele acesteia erau suspendate cu efecte erga omnes prin Sentința civilă nr. 338/2010 pronunțată de către Curtea de Apel

   C. în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 38/_ . Mai mult, prin sentința civilă nr. 443/2011 a Curții de apel C. s-a dispus anularea dispozițiilor art. 2 alin. 2,3,4,6,7, ale art. 6 alin. 1,2 și 4 din HG nr. 735/2010.

   Cât privește repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei de recalculare a pensiei și astfel menținerea în plată a pensiilor avute în decembrie 2010, arată că, în primul rând, aceasta apare ca efect al constatării nulității absolute, iar în al doilea rând, deși HG nr. 735/2010 a fost abrogată, Casa de pensii nu a emis nici până la momentul pronunțării hotărârii o deciziei prin care să anuleze decizia contestată, respectiv o decizie prin care să se procedeze la stabilirea pensiei în conformitate cu prevederile Legii nr. 119/2010.

2. În ceea ce privește conformitatea legislației naționale care a stat la baza emiterii deciziei contestate cu reglementările CEDO, în mod greșit instanța de fond a statuat că autoritățile naționale nu au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Este de observat că normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern, obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române, deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu prescrie pentru state obligativitatea încorporării dispozițiilor sale în dreptul lor intern însă, acest lucru rezultă din principiile generale ale dreptului internațional coroborate cu spiritul Convenției și cu acela al lucrărilor ei preparatorii. Art. 1 al Convenției prevede că părțile contractante "recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile" pe care aceasta le definește, fapt ce implică, indirect, ideea aplicării obligatorii a dispozițiilor Convenției în dreptul intern al statelor contractante.

Spre exemplificare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare CJUE) a impus pentru prima dată acest principiu în hotărârea Van Gend en Loos. În speță, se punea problema aplicabilității directe a art. 12 (devenit art.25) al Tratatului.

În aceeași jurisprudență constantă a CJUE s-a dispus: Judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional"

Cât privește constatarea de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul Deciziei nr. 871/_, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte

Chiar Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1.344 din 9 decembrie 2008, a reținut faptul că nu are atribuția de rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești.

Dacă deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, acestea nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea, atât timp cât instanțele judecătorești sunt obligate să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate, astfel încât nu se poate reține depășirea atribuțiilor de către instanța de judecată prin aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaționale.

Raportându-se la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului recurenta arată, în ceea ce privește natura juridică distinctă a pensiei de serviciu față de pensia de drept comun și calitatea de "bun" a pensiei de serviciu, că noțiunea juridică de pensie de serviciu nu se confundă și nici nu se suprapune cu cea de pensie de drept comun.

Dreptul la pensie de serviciu, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și nu este discriminatoriu la adresa persoanelor din sistemul public general. Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale, pensiile de serviciu, ca noțiune distinctă, au o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru inconvenientele majore ce rezultă din rigoarea și riscurile deosebite al statutelor profesionale speciale.

Așadar, dreptul la pensia de serviciu s-a născut în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă (nr. 164/2001), distinct de dreptul la pensie din sistemul general. Ca atare, este eronată amestecarea acestor noțiuni și susținerea vădit greșită, că pensia de serviciu, derogatorie de la cea de drept comun, s-ar compune totuși, în mod forțat, dintr-o pensie de drept comun și o pensie suplimentară de la stat. O asemenea susținere nu se regăsește în niciun text legal și eșuează printr-o lamentabilă confuzie între două noțiuni diametral opuse, care nu pot fi amestecate. Din aceste motive, este inadmisibilă destructurarea unei noțiuni legale (pensia de serviciu) prin inventarea artificială a două subcomponente

(pensia de drept comun și pensia suplimentară), în scopul fraudării legii, prin sustragerea acestui drept de proprietate în integralitatea sa de la protecția legii și lăsarea unei părți a proprietății pradă arbitrariului și abuzului. Deci, teza destructurării dreptului de proprietate, asupra creanțelor din pensia de serviciu, este inoperantă. Respectarea dreptului de proprietate nu este compatibilă cu ideea de exercitare "proporțională"; a acestui drept, chiar dacă este experimentată cu abilitate.

Prevederile art. 1 al primului Protocol adițional se aplică indiferent de modul de organizare a schemelor de securitate socială si a felului în care este finanțat fondul de pensii respectiv (Cauza Wieczorek v. Polonia).

În materie de pensii, Curtea Europeană a observat că, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un "bun" în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas v. Cipru, Apostolakis v. Grecia). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației in vigoare (cauzele Gauygusuz

v. Austria și Bunchen v. Republica Cehă).

Rezultă că și pensia de serviciu, stabilită de autoritățile române (serviciul public de pensii) printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii (Legea nr.164/2001), reprezintă un "bun";.

Curtea a statuat expres că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o

ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art.l al Protocolului nr. 1 (cauzele Azinas v. Cipru, Banfield v. Regatul Unit, Apostolakis v. Grecia).

Reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson v. Islanda, Rasmussen v. Polonia, Wieczorek v. Polonia).

În acest context, prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei sale de serviciu, reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului. Aceasta chiar dacă acest "bun"; (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun (cu un cuantum diferit față de cuantumul dreptului inițial).

Având în vedere că pensia de serviciu a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, această situație echivalează cu o veritabilă privare de proprietate.

A mai arătat recurentul că în mod fals se invocă introducerea principiului contributivității în sensul că ar elimina din cuantumul tuturor pensiilor părțile suplimentare sau necontributive. Contributivitatea este un simplu principiu care nu este imuabil, fiind în mod major limitat prin lege.

În realitate, pensia din sistemul public nu este calculată ca însumarea tuturor contribuțiilor și nu se suportă dintr-un fond de acumulare. Dimpotrivă, această pensie este calculată în baza unor indici economico-financiari bugetari stabiliți de lege - art. 5 alin . 3 și art. 80 din Legea nr. 19/200, raportat la art. 16 din Legea nr. 19/2009, constând în valoarea punctului de pensie și salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat și se plătește de către stat, din bugetul de asigurări sociale de stat.

În acest context, principiul contributivității este limitat și de principiul mutualității, consacrat de art. 5 alin. 3, art. 80, art. 11, 12 și art. 192¹din Legea nr. 19/2000, respectiv art. 33 alin. 5, art. 20-21 și art. 187 din Legea nr. 263/2010, principiu conform căruia bugetul asigurărilor sociale este finanțat nu doar din contribuții, ci și din sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului asigurărilor sociale. Deci statul finanțează bugetul asigurărilor sociale și acoperă deficitul acestui buget care este structural și care se datorează unor factori obiectivi, precum numărul mic de persoane contributive active față de cele beneficiare ale pensiilor, datorii nerecuperate de organele competente, iar nu pensiilor de serviciu.

În ceea ce privește scopul legitim urmărit, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 119/2010, transformarea unor categorii de pensii, stabilite pe baza legislației anterioare (pensiile speciale), în pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 a fost determinată de menținerea deficitului bugetar și relansarea economică, dar și de asigurarea sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, de eliminarea discrepanțelor privind contribuția la bugetul asigurărilor sociale și inegalitățile de alocare a resurselor pentru finanțarea pensiilor publice precum și

de eliminarea legilor speciale de pensionare, care prevăd criterii diferite, mai avantajoase, în favoarea anumitor categorii profesionale.

Mai mult, diminuarea pensiei sale ca urmare a recalculării pensiei și imposibilitatea de a-și mai recupera vreodată sumele de bani pierdute prin această reducere duc la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, supunând-o la o sarcină exorbitantă.

Prin reducerea pensiei într-un cuantum semnificativ și prin înlăturarea totală și imprevizibilă a dreptului la pensia specială, reclamantul este pus în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.

Aceasta în contextul în care, pe toată durata exercitării activității de cadru militar, nu a avut șansa de a-și suplimenta veniturile, având de suportat incompatibilități și interdicții totale, în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat de șansa suplimentării veniturilor lor.

Mai arată că încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin adoptarea Legii nr. 119/2010 rezultă chiar din motivarea unor decizii anterioare ale Curții Constituționale. Astfel, prin Decizia nr. 375/2005 referitoare la sesizările de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietății și justiției, Curtea Constituțională a stabilit că: noile reglementări, privind criteriile și condițiile concrete ale exercitării dreptului la pensie, inclusiv modul de calcul și de actualizare a cuantumului pensiei nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv în privința cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării lor în vigoare.

Curtea Constituțională a României a fost constantă cu privire la aplicarea principiului neretroactivității pensiilor, statuând:

• Noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privința cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării lor în vigoare,

• Componentele dreptului la pensie, printre care cele mai importante sunt tipul pensiei, condițiile de acordare a diferitelor tipuri de pensie, modul de calcul și plata pensiei, sunt, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, republicată, stabilite prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice și să completeze reglementările legale referitoare la condițiile de exercitare a dreptului la pensie ori de câte ori consideră că situația economică a țării, resursele financiare existente permit sau impun anumite modificări, dar orice reglementare nouă se aplică numai de la data intrării sale în vigoare. O nouă legislație referitoare la pensii nu se aplică în mod automat persoanelor pensionate pe baza legislației anterior în vigoare. O asemenea aplicare ar însemna o extindere a incidenței actului normativ asupra unor situații din trecut, care ar avea efect retroactiv și ar contraveni dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată.

• Drepturile de pensie stabilite anterior intrării în vigoare a acestor reglementări legale [Legea nr. 164/2001] nu sunt atinse, iar actualizarea, recalcularea și recorelarea acelor pensii se pot face numai in favoarea beneficiarilor".

• Prin adoptarea Legii nr.164/ 2001 s-a reglementat o nouă modalitate de calcul și de stabilire a pensiilor militare de stat. Evident, acest nou mod de calcul se poate aplica doar pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a legii.

Recurentul mai arată că în avizul consultativ dat de Consiliul Legislativ cu privire la proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii se arată că măsurile propuse au caracter civil și deci ele pot viza doar cazurile care se vor ivi după intrarea în vigoare a legii, nu și la situațiile deja existente, concluzionând că pensiile aflate în plată constituie drepturi legal câștigate și nu pot fi afectate prin recalculare.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ..

Prin întâmpinarea formulată, Ministerul Administrației și Internelor

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că, în conformitate cu prevederile

O.U.G. nr. 1/2011, recurentul-reclamant a primit începând din luna ianuarie 2011 un cuantum al pensiei identic cu cel din luna decembrie 2010, până la data la care s-a realizat revizuirea pensiei, conform procedurii instituite de O.U.G. nr. 1/2011.

Raportându-se la prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 1/2011, intimatul precizează că în cazul recurentului, C. de P. S. a M. a revizuit pensia reclamantului la_, în baza adeverințelor care atestă veniturile realizate

lunar, transmise de către unitatea/unitățile în care acesta a lucrat.

Perioadele și veniturile valorificate la determinarea noului cuantum al pensiei rezultă din anexa la decizia de revizuire din_, anexă privind datele și elementele care au condus la determinarea punctajului mediu anual și a stagiului de cotizare, în care se menționează în clar stagiile de cotizare și veniturile lunare individuale realizate pentru întreaga perioadă care constituie stagiu de cotizare, începând cu anul încadrării în muncă până la data trecerii în rezervă, precum și dacă există anumite perioade lucrate pentru care nu au putut fi identificate aceste venituri.

Totodată, menționează că acolo unde nu au fost trimise de către unitatea/unitățile în care beneficiarii au lucrat, adeverințele care să ateste veniturile realizate lunar, până la termenul legal de_ astfel încât C. de P.

S. a M. a procedat la revizuirea pensiei pe baza salariului mediu pe economie, urmează ca, pe măsură ce aceste adeverințe vor fi transmise, să fie valorificare în consecință.

Având în vedere prevederile legale invocate mai sus, în temeiul cărora C. de P. S. a revizuit din oficiu pensia recurentului, susținerea acestuia cu

privire la faptul că s-a săvârșit un abuz, cu încălcarea unui drept de proprietate obținut anterior, este neîntemeiată, întrucât instituția intimată nu a făcut altceva decât să se raporteze la dispozițiile legale în materie.

Solicită a se avea în vedere, prin similitudine, hotărârea pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului in cauzele conexe Ana M. Frirnu, Iudita Vilma Timar, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețu împotriva României.

Intimatul face referire și la Deciziile Curții Constituționale nr. 871 din 25 iunie 2010, nr. 1237 din 6 octombrie 2010, precum și la deciziile nr. 458 din 2

decembrie 2003 și nr. 820 din 9 noiembrie 2006.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:

Prin art.1 lit. b din Legea nr.119/2010, pensiile de stat ale polițiștilor au devenit pensii în înțelesul Legii nr.19/2010, calculate pe baza veniturilor efectiv realizate.

În aplicarea acestui act normativ, pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - C. de P. - a emis decizia nr.146400/_ prin care a stabilit în favoarea reclamantului, începând cu data de_ o pensie de asigurări sociale de 1586 lei care înlocuia pensia militară de stat de 3240 lei, acordată în baza legislației anterioare.

Ulterior, în temeiul O.U.G. nr. 1/2011, s-a emis decizia de revizuire cu același număr din data de_, prin care s-a stabilit în favoarea reclamantului o pensie în cuantum de 2793 lei începând cu data de_, decizie contestată la Comisia de contestații din cadrul Ministerul Administrației și Internelor, care a emis hotărârea nr. 1182/_ de respingere a contestației.

Obiectul prezentului dosar îl constituie decizia emisă în temeiul O.U.G. nr.

1/2011, prin care pensia recalculată în baza Legii nr. 119/2010 a fost revizuită.

Temeiul acțiunii, pe care s-a bazat prima instanță în soluționarea cauzei, vizează aceleași considerente pentru care persoanele ale căror pensii de serviciu au fost recalculate, le-au invocat în fața instanțelor de judecată, anume, incompatibilitățile pe care reclamantul, în calitate de cadru militar, le-a avut în timpul serviciului, încălcarea principiului neretroactivității și a substanței dreptului la pensie, discriminarea, neconstituționalitatea măsurii de recalculare și apoi de revizuire, încălcarea dreptului de proprietate și prin aceasta a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

La aceste motive s-a raportat prima instanță în soluționarea cauzei.

În analiza prezentului recurs, Curtea de Apel se va raporta la măsura recalculării pensiilor de serviciu, privită global, ca o sumă de măsuri adoptate de

legiuitor, înglobând atât Legea nr. 119/2010, cât și O.U.G. nr. 1/2011 (prin aceasta din urmă fiind fundamentată încă o dată recalcularea pensiilor, intenția fiind de a se corecta lacunele Legii nr. 119/2010 și de a se pune de acord intenția legiuitorului cu exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, ca și de a se institui un interval pentru ca instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie), sens în care va avea în vedere următoarele repere cu caracter obligatoriu, stabilite prin decizii ale Curții Constituționale, ale Înaltei Curți de C. și Justiție și ale Curții Europene a Drepturilor Omului:

În ceea ce privește controlul de constituționalitate al Legii nr.119/2010,

exercitat în temeiul art.146 lit. a din Constituție, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53

- restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)- i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.

Această orientare a instanței constituționale a fost exprimată și cu ocazia soluționării unor excepții de neconstituționalitate în cauze generate de aplicarea Legii nr.119/2010 - ex. Decizia nr.1579/_ .

În ceea ce privește recursul în interesul legii referitor la aplicarea Legii nr.119/2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/_ (aplicabilă pentru identitate de rațiune și în cazul recalculării pensiilor militare de stat, așa cum rezultă în mod expres din considerentele deciziei) a concluzionat, pe baza aspectelor analizate de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 871 și nr. 873/2010 cu privire la neretroactivitatea legii și la discriminare, reținând următoarele: "(…)Instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății și care au fost soluționate diferit.

Instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Însă, în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În mod similar, nici referitor la discriminare instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției

legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.

În plus, în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale.(…)";

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a efectuat o analiză de compatibilitate cu art.1 din Protocolul nr.1, adițional la Convenție.

"(…)În ce privește existența unui "bun" sau "interes patrimonial", în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în mod unanim instanțele au constatat că aceasta se verifică în patrimoniul reclamanților care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 și a recalculării pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție.

Ca situație premisă comună în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite și recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivă (identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogată și înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, și o parte necontributivă, care se achita de la bugetul de stat.

Așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din

18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.

Același legiuitor, în anul 2010, în scopul reformării sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminării inechităților din sistem și având în vedere situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul (deci, atât bugetul de stat, cât și bugetul asigurărilor sociale de stat), a prevăzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind că acestea devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000.

Aplicarea acestui act normativ (Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în plată cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plătibil în viitor, situație în care cei vizați au promovat cereri în justiție prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare și menținerea în plată a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încălcării dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenției europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adițional.

Ca atare, jurisdicțiile naționale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (sau art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție).

În mod corect instanțele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Î. Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.

Totodată, instanțele de judecată au apreciat unanim că, întrucât prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), această lege reprezintă o "ingerință" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanților, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).

Pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

Din perspectiva acestor condiții, Î. Curte constată că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea

inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.

Î. Curte constată însă că analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).

Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizați și-au văzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadrează procentual între 30% și 80%, uneori

chiar mai mult, ca efect al suprimării beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivă) care a variat de la o categorie profesională la alta, iar în cadrul aceleiași categorii, de la o persoană la alta, potrivit condițiilor prevăzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte și calificarea fiecărui beneficiar pentru obținerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenței atașate recursului în interesul legii se constată însă că instanțele judecătorești nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintă o circumstanță importantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporționalitate, fiind util a se observa proporția reducerii beneficiului social în discuție pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.

Or, instanța europeană însăși, în aplicarea acestui test de proporționalitate, analizează situația reclamantului din fiecare cauză, determină anumite circumstanțe particulare în plângerile pe care le soluționează, se raportează în mod necesar la situația de fapt pe care ea însăși a reținut-o în legătură cu respectiva plângere și, numai pe baza acestui ansamblu de constatări, conchide asupra raportului de proporționalitate, fără a stabili vreodată o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumită categorie vizată de "ingerință", în afara statutului de "victimă" (dacă se au în vedere cauzele cu mai mulți reclamanți - de exemplu, Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reține că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.

În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.

Este esențial a se constata că în privința fiecărui reclamant în parte a fost depășit un anumit "prag de dificultate" pentru ca instanța europeană însăși să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cum se reține, de exemplu, în Decizia asupra admisibilității în Cauza Hasani împotriva Croației).

Totodată, este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).

Î. Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității,

Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.

În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare.(…)";

Prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko,

M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României s-a reținut că:.

"Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._ __ 6/08 și 56001/08, par. 55).

Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11). În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.

De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.

În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.

În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.

În speță, Curtea a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această

diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari.";

De asemenea, în cauza Abaluță și alții împotriva României, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea reclamanților, pensionari militari, prin care aceștia s-au plâns de faptul că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 119/2010, HG nr. 735/2010 și ulterior prin OUG nr. 1/2011, ce au avut ca efect diminuarea pensiilor lor, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 14 din Convenție.

Astfel, Curtea a reținut faptul că Statele părți la Convenție se bucură de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea politicilor sociale iar reducerea pensiilor reclamanților a constituit o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 263/2010, pentru a echilibra bugetul de Stat și a corecta diferențele existente între diferitele sisteme de pensie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate și, de asemenea, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv iar durata în care reclamanții au prestat serviciul militar a fost asimilată perioadelor de cotizație în sensul legii.

În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.

În raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii

, Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile invocate în recurs referitoare la încălcarea principiului neretroactivității, la încălcarea dreptului de proprietate și la caracterul permanent al dreptului câștigat de a beneficia de pensia de serviciu în cuantumul stabilit în baza Legii nr. 164/2001, ca și la raportul de proporționalitate privit în sens global, adică prin raportare la dispozițiile generice ale legii.

Referitor la jurisprudența anterioară a Curții Constituționale în materie apreciată de reclamant ca fiind relevantă în cauză, se reține că aceasta nu poate fi avută în vedere de instanța de recurs, în condițiile în care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în mod diferit chiar în ceea ce privește dispozițiile legale invocate de reclamant prin Deciziile nr. 871 și 873 din 2010.

Curtea de Apel constată că prin Legea nr. 119/2010 și, respectiv, OUG nr. 1/2011 nu s-a suprimat dreptul la pensie al reclamantului, astfel încât nu se poate reține că a existat o privare de bun, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 și, drept urmare, neacordarea unei despăgubiri pentru suma cu care s-a diminuat cuantumul pensiei reclamantului ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 și a OUG nr. 1/2011 nu conduce, de drept, la reținerea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea, în condițiile în care pensia revizuită a reclamantului este de 2793 lei (fila 19 fond), fiind superioară pensiei medii pentru limită de vârstă în luna ianuarie 2011 în România, iar reclamantul nu a invocat alte criterii care să fie avute în vedere la stabilirea raportului de proporționalitate, având în vedere și Decizia nr. 29/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care se evidențiază că în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este necesar să se analizeze situația particulară a fiecărui reclamant, Curtea de Apel apreciază, în raport de probele administrate, că reclamantul nu suportă o sarcină individuală excesivă, de natură a aprecia că nu ar fi respectat raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

Curtea constată că și argumentul cu privire la nelegalitatea procesului de recalculare/revizuire a pensiei în raport de suspendarea HG nr. 735/2010 este neîntemeiat.

Astfel, deși prin sentința civilă nr. 338/2010 a Curții de Apel C. s-a dispus suspendarea executării HG nr. 735/21 iulie 2010, temeiul juridic al trecerii de la un sistem de pensie la altul, de la pensia militară la pensia publică bazată pe Legea nr. 19/2000, este asigurat de Legea nr. 119/2010, măsura fiind constituțională, legală și justificată, așa cum au arătat Curtea Constituțională a României, Înalta Curte de Casație și Justiție și CEDO în soluțiile menționate mai sus, iar principiile modului de calcul a pensiei se regăsesc în Legea nr. 119/2010. Procesul de recalculare a pensiei s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/2010,

astfel că nu prezintă relevanță faptul că prin hotărâre judecătorească au fost suspendate și, ulterior, anulate dispoziții ale HG nr. 735/2010, act normativ care reglementează doar metodologia efectivă de calcul a pensiei și nu pune în discuție trecerea la un nou sistem de stabilire a pensiilor militare.

Un alt motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei de revizuire și raportat la faptul că aceasta a fost emisă de către Direcția Financiar Contabilă a M. ui Apărării Naționale, însă, critica este lipsită de temei, având în vedere că din chiar antetul deciziei se poate constata că emitentul este Casa de pensii sectorială din cadrul M. ui A. și I. .

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O. V. împotriva sentinței civile nr. 5474 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. _

, pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din_ .

	PREȘEDINTE				JUDECĂTORI
G.	-L. T.	I.	T.	D. C.	G.

GREFIER

N. N.

Red.GLT/dact.MS 2 ex./_ Jud.fond: E.B.

← Sentința civilă nr. 4765/2013. Recalculare pensie. Asigurări...		Sentința civilă nr. 1736/2013. Contestație decizie... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Sentința civilă nr. 13386/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale Sentința civilă nr. 11993/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale Sentința civilă nr. 16088/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale Sentința civilă nr. 1736/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale Sentința civilă nr. 10067/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale Sentința civilă nr. 13598/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale