Sentința civilă nr. 3013/2011. Recalculare pensie. Asigurări sociale
| Comentarii |
|
R O M A N I A TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD
SECȚIA CIVILĂ DOSAR CIVIL NR. _
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3013/F/2011
Ședința publică din data de 27 noiembrie 2013 Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: G. C.
F.
, președinte secție
GREFIER: M. -M.
E.
cu participarea asistenților judiciari:
S. P. L. Z.
Pe rol fiind judecarea acțiunii civile formulată de reclamantul T. T. împotriva pârâților M. A. N. și C. de P. a M. A. N., având ca obiect recalculare pensie - Legea nr. 119/2010.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc reclamantul și pârâții. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că reclamantul prin acțiunea introductivă și pârâtul M. A. N. prin întâmpinare, atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al Casei de P. a M. A.
N., au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Constatând că nu se formulează alte cereri, tribunalul unește cu fondul cauzei excepțiile lipsei de obiect, inadmisibilității contestației pentru lipsa procedurii prealabile și lipsei de interes invocate de pârâtul M. A. N., atât în nume propriu cât și ca reprezentant al Casei de
P. a M. A. N., prin întâmpinarea depusă la dosarul inițial (f. 32), respectiv în răspunsul comunicat instanței (f. 43), după care declară închisă faza de cercetare judecătorească și reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Deliberând constată,
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță reclamantul T. S. T. a chemat în judecată pe pârâții M. A. N., C. de P. a M. A. N. solicitând instanței anularea deciziei de recalculare a pensiei nr. 45711/_ emisă de C. de P. a M.
A. N. ; menținerea deciziei nr. 091398/_ emisă în baza Legii nr. 164/2001; obligarea pârâtei la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită în baza Legii nr. 164/2001 și cea recalculată în baza Legii nr. 119/2010 și HG nr. 710/2010 începând cu data de_ și până la repunerea în plata pensiei inițiale; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei reprezentând diferența dintre pensia de serviciu și cea recalculată; suspendarea efectelor deciziei atacate și menținerea în plată a pensiei de serviciu, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că în esență faptul că prin decizia contestată s-a produs o diminuare nejustificată a cuantumului pensiei.
Pensia militarului este o contraprestație pentru sacrificiul pe care acesta este obligat să îl facă atât timp cât este cadru militar activ sau rezervist, pentru privațiunile la care a fost supus de-a lungul timpului, dar și o contraprestație pentru soțul care a fost obligat să își abandoneze slujbele pentru a-l urma pe militar.
Prin Legea nr. 119/2010 și normele de aplicare ale acesteia se încalcă dreptul de proprietate.
Totodată, calcularea cuantumului pensiilor la nivelul salariului mediu brut pe economie încalcă în mod fundamental dreptul de proprietate, creează un tratament discriminatoriu față de personalul civil care își poate valorifica toate câștigurile prin existența carnetelor de muncă.
Astfel, se creează o discriminare, pe de o parte între cadrele militare active care au avut norocul de a lucra într-o singură unitate și deci au putut prezenta adeverințele cu veniturile realizate, și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe.
De asemenea, se creează o discriminare și între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă, printre altele, și veniturile realizate.
Nu în ultimul rând se creează o discriminare, între cadrele militare și magistrați, care deși au avut aceleași privațiuni, beneficiază prin lege de un mod de calcul al pensiei mult mai favorabil (procent din salariul avut).
De asemenea, prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul dreptului câștigat prin suportarea regimului militar, prin suportarea privațiunilor specifice acestui sistem, prin renunțarea la orice altă activitate aducătoare de venit, prin renunțarea partenerilor de viață la slujbele lor pentru a urma soții acolo unde au fost dislocați în vederea îndeplinirii unor misiuni pentru apărarea patriei, chiar cu prețul vieții.
Decizia de recalculare a pensiei s-a emis în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010, act normativ lipsit de efecte juridice prin sentința civilă nr. 338/2010 pronunțată de către Curtea de Apel C. în dosarul nr._ .
Pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și pentru care nu au putut fi dovedite veniturile realizate lunar sau documentele doveditoare nu au fost depuse în termenul pentru recalculare prevăzut de lege, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează salariul mediu brut pe economie din perioadele respective.
Prin impunerea calculării cuantumului pensiei rezervistului la salariul mediu brut se încalcă un drept de proprietate fundamental.
Astfel, pentru activitatea desfășurată, cadrul militar beneficiază de solda lunară - compusă din solda de grad, solda de funcție, gradații și indemnizații, precum și prime, premii, sporuri și alte drepturi bănești.
Toate aceste elemente componente ale soldei ar trebui să se regăsească în adeverințele pe baza cărora se face recalcularea pensiilor militare.
Neluarea în considerare a tuturor veniturilor care compuneau solda lunară reprezintă fără îndoială a expropriere de bunurile câștigate: diferența dintre veniturile obținute și salariul mediu brut pe economie.
Această modalitate de calcul a cuantumului pensiei militarilor reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate, astfel cum este el prevăzut în art. 44 din Constituția României, o încălcare a tratatelor la care România este parte, dar și a jurisprudenței CEDO.
Cu privire la dreptul de proprietate
s-a arătat că potrivit jurisprudenței CEDO drepturile din asigurări sociale constituie un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin hotărârea pronunțată în cauza Muller contra Austriei Curtea a decis că o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la
bătrânețe.
De asemenea, referitor la garantarea unui cuantum al pensiei ce face obiectul protecției art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenție, instanța reține în cauza Pravednaya c. R. ia că prin privarea reclamanților de dreptul de a primi o pensie într-o sumă determinată într-o hotărâre definitivă, statul a deranjat echilibrul echitabil, existent între interesele aflate în joc.
Totodată, prin Hotărârea din 18 februarie 2009, dată în cauza Andrejeva contra Letoniei, Curtea a statuat că există o încălcare a art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 1 și a art. 6 din Convenție, obligând statul să plătească despăgubiri reținând că dreptul la pensie, astfel cum a fost stabilit administrativ de autoritățile letone constituie un "bun" în sensul Convenției, chiar dacă pensia a fost recalculată pentru viitor.
De asemenea, trebuie reținut că în materie de prestații sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiții, să ducă la nașterea unui drept protejat de art. 1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască și deci să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația națională în materie (X. c/Italiei).
Având în vedere că așa cum s-a stabilit anterior, reclamantul era titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, urmează a fi analizate condițiile privării de proprietate, respectiv să se constate dacă există o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerință care să fi avut ca efect privarea de bun.
Privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun dacă privarea este prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; este impusă de o cauză de utilitate publică; este conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
Jurisprudența organelor Convenției a mai adăugat o condiție specifică situației de privare de proprietate, și anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului. Tot ca o creație jurisprudențială s-a impus o condiție comună atât în privința privării de proprietate, cât și în materia limitărilor acestui drept, prevăzute de paragraf 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv, orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere la instituirea ei.
După cum a decis, cu valoare de principiu, fosta Comisie, o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de dreptului intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite, în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes
general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Reducerea pensiei pentru viitor și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea de bun.
Condiția prevederii de către lege a privării de proprietate este îndeplinită, dacă există o lege în sensul Convenției, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate și dacă această lege îndeplinește calitățile determinate de Curte în jurisprudența sa, respectiv: să fie accesibilă, precisă și previzibilă.
Legea nr. 119/2010 este un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudenței CEDO.
Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 119/2010, adoptarea acesteia s-a impus în vederea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaționale, acorduri absolut necesare pentru stabilitatea economică a României, ca o măsură cu caracter excepțional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010, apreciindu-se că "diminuarea dezechilibrelor existente, menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile creează premisele relansării economice" măsura fiind necesară și pentru "menținerea acordurilor cu organismele financiare internaționale". În aceeași expunere s-a arătat că "apariția unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii și tratamente favorabile unor categorii profesionale, a condus la crearea unui decalaj uriaș între cea mai mare și cea mai mică pensie plătită de stat", iar
"existența unor acte normative care reglementează organizarea și funcționarea diferitelor sisteme de pensii de tip public în prezent, îngreunează în mod evident funcționarea sistemului de pensii".
Așadar, transformarea unor categorii de pensii, stabilite pe baza legislației anterioare (pensiile speciale), în pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 a fost determinată de menținerea deficitului bugetar și relansarea economică, dar și de asigurarea sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, de eliminarea discrepanțelor privind contribuția la bugetul asigurărilor sociale și inegalitățile de alocare a resurselor pentru finanțarea pensiilor publice, precum și de eliminarea legilor speciale de pensionare, care prevăd criterii diferite, mai avantajoase, în favoarea anumitor categorii profesionale.
Și această condiție este aparent îndeplinită, având în vedere faptul că stabilitatea economică a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de "cauză de utilitate publică.
Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la posibilitatea controlului de proporționalitate, trebuie reținut faptul că, instanța de contencios european al drepturilor omului, a statuat faptul că o reglementare a folosinței bunurilor care urmărește un interes general poate constitui o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 datorită disproporționalității, consacrând principiul unui real control de proporționalitate pentru măsurile restrictive de proprietate, începând cu hotărârea din 29 aprilie 1999 și confirmată ulterior printr-o jurisprudență constantă.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reținut că o interferență cu respectarea bunurilor trebuie să respecte un "echilibru just" între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție individuală a drepturilor fundamentale. Preocuparea pentru realizarea acestui echilibru se reflectă în structură de articolul 1 astfel că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Curtea a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale. Obligația de indemnizare a proprietarului este o cerință, chiar dacă este de creație jurisprudențială, impusă de convenție pentru ca o privare de proprietate să nu înfrângă dispozițiile de protecție instituite de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Potrivit statuărilor instanței de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești.
Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție.
Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o.
Legea nr. 119/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.
În cuprinsul Legii nr. 119/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea pensiei ca urmare a recalculării și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție.
De asemenea, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proporționalității consacrat de jurisprudența CEDO, prin aceea că rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
În privința aplicabilității dispozițiilor Protocolul nr. 1 privitor la prestațiile sociale, începând cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 2005 pronunțată în cauza Stec et autres c/Royaume-Uni urmată de jurisprudența constantă în materie, instanța europeană a renunțat la distincția între prestații contributive și prestații necontributive și a statuat în sensul că atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile și interesele individuale ale celor cuprinși în acest sistem intră sub imperiul dispoziției analizate, independent de plata unor contribuții de către aceștia ori de modul la care sunt fondurile de pensii.
Cu privire la discriminarea creată
s-a subliniat că prin recalcularea pensiilor se creează o discriminare, pe de o parte între cadrele militare active care au avut norocul de a lucra într-o singură unitate și deci au putut prezenta adeverințele cu veniturile realizate, și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe.
De asemenea, se creează o discriminare și între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă, printre altele și veniturile realizate.
Nu în ultimul rând se creează o discriminare, între cadrele militare și o altă categorie profesională - magistrații, care deși au avut aceleași privațiuni, beneficiază prin lege de un mod de calcul al pensiei mult mai favorabil.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferență de tratament în situații similare constituie o discriminare în sensul articolului 14 din Convenție dacă nu are o justificare rezonabilă și obiectivă și nu urmărește un scop legitim. Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ.
Cu privire la retroactivitatea legii
s-a relevat că măsura recalculării pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii publice nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.
Noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privința cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării lor în vigoare.
Componentele dreptului la pensie, printre care cele mai importante sunt tipul pensiei, condițiile de acordare a diferitelor tipuri de pensie, modul de calcul și plata pensiei, sunt, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, republicată, stabilite prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice și să completeze reglementările legale referitoare la condițiile de exercitare a dreptului la pensie ori de câte ori consideră că situația economică a țării, resursele financiare existente permit sau impun anumite modificări, dar orice reglementare nouă se aplică numai de la data intrării sale în vigoare. O nouă legislație referitoare la pensii nu se aplică în mod automat persoanelor pensionate pe baza legislației anterior în vigoare. O asemenea aplicare ar însemna o extindere a incidenței actului normativ asupra unor situații din trecut, care ar avea efect retroactiv și ar contraveni dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată.
Cu privire la principiul drepturilor câștigate
s-a subliniat că pe durata activității reclamantul s-a supus tuturor rigorilor specifice vieții militare, cu promisiunea certă din partea statului că va beneficia de un cuantum al pensiei care să compenseze restricțiile pe care le-a suferit ca militar activ.
În această situație, a câștigat dreptul de a avea cuantumul pensiei stabilit la data pensionării.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 112 C.proc.civ, dispozițiile Legii nr. 164/2001, dispozițiile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 735/2010.
Acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar, conform art. 157 din Legea nr. 263/2010.
Pârâtul M. A. N. , legal citat, în nume propriu și ca reprezentant al Casei de
P. a M. A. N., prin întâmpinarea depusă la dosar (f. 32) a invocat în principal excepția inadmisibilității contestației pentru lipsa procedurii prealabile, iar în subsidiar a solicitat respingerea acesteia ca fiind rămasă fără obiect.
În motivare s-a arătat că acțiunea a fost introdusă la data de_, moment la care, în vigoare era Legea nr. 263/2010, act normativ care prevede că deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații, respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul M. A. N. . Procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional. Potrivit art. 150 alin. (3) din lege, în soluționarea contestațiilor Comisia Centrală de Contestații și comisiile de contestații care funcționează în cadrul M. A. N., M.
Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații adoptă hotărâri, care pot fi atacate la instanța judecătorească competentă în termen de 30 de zile de la comunicare.
Potrivit art. 153 lit. d) din Legea nr. 263/2010, tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind hotărârile Comisiei Centrale de Contestații și ale comisiilor de contestații care funcționează în cadrul M. A. N., M. Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații privind deciziile de pensie.
În consecință, tribunalele pot fi investite numai cu soluționarea litigiilor privind hotărârile comisiilor de contestații pensii.
Or, reclamantul nu a făcut dovada comunicării, cu confirmare de primire a contestației la decizia de recalculare a pensiei și a promovat acțiunea fără a respecta procedura prealabilă obligatorie și termenele impuse de aceasta, astfel încât se impune respingerea contestației reclamantului ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei s-a arătat că prin Hotărârea Guvernului nr. 735/2010 s-a dispus recalcularea pensiilor militare "conform algoritmului de calcul utilizat de Legea nr. 19/2000, într- o perioadă de 5 luni de la data intrării în vigoare a hotărârii.
Prin O.U.G. nr. 1/2011 s-a stabilit că pensiile pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
P. le recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire.
Raportat la cele arătate cererile de la punctele 2 și 5 din contestație apar ca fiind rămase fără obiect, deoarece, conform O.U.G. nr. 1/2011, cuantumul pensiei stabilit prin decizia privind calcularea pensiei de serviciu, emisă în temeiul dispozițiilor Legii nr. 164/2001 se menține în plată.
Toate diferențele de pensii au fost achitate în cursul lunii februarie în conformitate cu dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 1/2011.
Cererea de obligare la plata dobânzii legale nu este întemeiată, deoarece, în temeiul art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 pensia nu este purtătoare de dobânzi.
În drept s-au invocat prevederile art. 109 alin. (2). art. 115-118, art. 242 alin. (2) și art. 274 C.pr.civ., art. 149 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 263/2010, art. 1 alin. (1), art. 6 alin. (1) și
(2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2011, Hotărârea de Guvern nr. 735/2010, Legea nr. 119/2010, O.G. nr. 9/2000.
Prin notele depuse la dosar la data de 14 iunie 2011 pârâtul a invocat excepția lipsei de interes, pe considerentul că prin art. 6 alin. 1 din OUG nr. 1/2011 s-a prevăzut menținerea în plată a pensiilor în cuantumul avut în luna decembrie 2010.
Prin sentința civilă nr. 1766/F/2011 pronunțată la data de 26 septembrie 2011 competența teritorială de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului B., instanță care la rândul ei a apreciat că instanța de trimitere este cea competentă teritorial.
Prin decizia nr. 2607/27 iunie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență a stabilit competența teritorială de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului B. -Năsăud, cauza fiind înregistrată la această instanță sub nr. de mai sus.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate prin întâmpinare și prin notele scrise
, unite cu fondul cauzei la termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2013, în ordinea lor firească ce decurge din consecințele pe care le produc, tribunalul reține că acestea nu sunt întemeiate.
În privința inadmisibilității, ca primă excepție care se impune a fi analizată, tribunalul reține faptul că aceasta a fost invocată pe considerentul neîndeplinirii procedurii prealabile obligatorii prevăzută de Legea nr. 263/2010.
Decizia a cărei anulare se solicită a fost emisă la data de 31 decembrie 2010, în baza Legii nr. 119/2010, dată la care în vigoare era Legea nr. 19/2000.
Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 119/2010, care a stat la baza emiterii deciziei contestate, procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare și contestare a pensiilor recalculate potrivit Legii nr. 119/2010 este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Ca atare, se constată că legea specială ce reglementează recalcularea pensiei speciale face trimitere expresă la procedura de contestare prevăzută de Legea nr. 19/2000, aplicabilă reclamantului.
Conform art. 87 din Legea nr. 19/2000, decizia emisă poate fi contestată la instanța judecătorească competentă în termen de 45 de zile de la comunicare, fără ca legea să instituie vreo procedură prealabilă obligatorie.
În cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 149 ale Legii nr. 263/2010, care instituie procedura prealabilă obligatorie de contestare a deciziei la comisia de contestații, aplicabilă doar deciziilor de pensie emise după 1 ianuarie 2011.
Întrucât este vorba de o situație născută sub imperiul legii vechi - Legea nr. 19/2000 - sunt aplicabile prevederile acesteia în temeiul dispozițiilor art. 178 din Legea nr. 263/2010, care consacră principiul soluționării ținându-se seama de normele legale existente la momentul stabilirii dreptului.
Fiind vorba de o decizie de pensie emisă sub imperiul Legii nr. 19/2000, în temeiul unei legi speciale (Legea nr. 119/2010) care nu instituie vreo procedură prealabilă obligatorie pentru contestare, ci face trimitere la legea generală - Legea nr. 19/2000, care prevede dreptul persoanei nemulțumite de a sesiza instanța în termenul legal de 45 de zile, în mod corect reclamantul s-a adresat direct instanței de judecată, sub aspectul legii aplicabile având relevanță data emiterii actului atacat și nu data contestării lui în instanță.
Întrucât, așa cum s-a relevat mai sus, decizia emisă în perioada de aplicabilitate a legii vechi a pensiilor - Legea nr. 19/2000 este supusă dispozițiilor acesteia și nu legii noi, în vigoare la data promovării acțiunii, excepția inadmisibilității nu poate fi reținută, impunându-se respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Nici excepțiile lipsei de obiect și de interes nu pot fi reținute.
Faptul că prin OUG nr. 1/2011, act normativ ulterior datei emiterii deciziei contestate, s-a prevăzut revizuirea pensiilor calculate în baza salariului mediu brut pe economie și menținerea în plată a pensiilor aferente lunii decembrie 2010, nu face ca prezenta acțiune să poată fi considerată ca lipsită de obiect.
Situația prevăzută de OUG nr. 1/2011, de revizuire din oficiu a pensiei și de menținere în plată a pensiei avute în luna decembrie 2010 este una tranzitorie, temporară, care durează până la emiterea deciziei de revizuire, dar nu mai mult de data de_, potrivit art. 1 alin. 1 al ordonanței de urgență.
Totodată, prin noua reglementare nu se rezolvă situația reclamantului, care în prezenta cauză contestă tocmai faptul eliminării pensiei sale de serviciu, urmărind redobândirea acesteia, astfel încât nu se poate reține că interesul reclamantului nu ar mai fi actual.
Ca atare, atât timp cât prin noua reglementare drepturile pretinse de reclamant nu au fost satisfăcute, lipsa de obiect și de interes invocată de pârâtul M. A. N. nu pot fi reținute.
Pe fondul dreptului dedus judecății
tribunalul reține faptul că reclamantul a fost beneficiarul unei pensii de serviciu, stabilite în baza Legii nr. 164/2001, pensie eliminată prin Legea nr. 119/2010.
Cu începere din 1 ianuarie 2011 reclamantul a fost beneficiarul unei pensii recalculate, ceea ce a determinat în final micșorarea cuantumului pensiei sale la suma brută de 1.233 lei (f. 24 dosar inițial) față de suma avută în luna decembrie 2010 de 1.586 lei (f. 25 dosar inițial).
Prin OUG nr. 1/2011, intrată în vigoare anterior promovării prezentei acțiuni, s-a prevăzut revizuirea din oficiu a tuturor pensiilor pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie.
Urmare a adoptării acestei reglementări, pensia recalculată a reclamantului a fost revizuită, emițându-se decizia nr. 45711/_ prin care s-a stabilit o pensie în cuantum majorat față de pensia recalculată, de 1.719 lei, cu începere din data de_, adică din momentul la care a operat eliminarea pensiei de serviciu (f. 8).
Întrucât în urma operațiunii de revizuire a rezultat un cuantum al pensiei mai mare decât cel obținut în urma recalculării în baza Legii nr. 119/2010, reclamantului i s-a restituit prin ordin de plată diferența cuvenită, aspect necontestat de reclamant.
Această ultimă decizie, emisă în luna martie 2011, nu a fost contestată de reclamant, la dosarul cauzei nefiind depusă dovada contestării acesteia la comisia de contestații care funcționează în cadrul M. A. N., conform art. 22 alin. 1 din anexa 3 a OUG nr. 1/2011.
Se constată așadar că decizia a cărei anulare se solicită în prezentul cadru procesual, nu mai este în ființă, ea fiind practic revocată de emitent și înlocuită cu o nouă decizie.
Întrucât decizia contestată a fost anulată de emitent, tocmai pe considerentul nelegalității sale determinată de neluarea în calcul a veniturilor efectiv realizate de reclamant, iar în final s-a emis o nouă decizie ținându-se seama de veniturile realizate de reclamant, tribunalul constată că soluția anulării deciziei atacate nu mai poate fi dispusă.
Însă, ținând seama de faptul că prin acțiunea formulată reclamantul contestă însăși măsura eliminării pensiei sale de serviciu, urmărind să obțină în final cuantumul pensiei de serviciu și având în vedere că prin OUG nr. 1/2011 pretenția reclamantului de a beneficia de pensie militară nu a fost satisfăcută, tribunalul nu poate respinge acțiunea ca fiind rămasă fără obiect, ci dimpotrivă se impune a analiza legalitatea și temeinicia măsurii de eliminare a pensiei de serviciu pe fondul dreptului pretins.
În această analiză tribunalul reține ca repere cu caracter obligatoriu statuările Curții Constituționale în privința constituționalității Legii nr. 119/2010, cele ale Înaltei Curți de C. ție și Justiție din cuprinsul deciziei nr. 29/2011 dată în interesul legii și cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în ceea ce privește controlul de constituționalitate al Legii nr. 119/2010, exercitat de Curtea Constituțională în temeiul art. 146 lit. a din Constituție, tribunalul reține faptul că prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a statuat în sensul că prevederile art. 1- 5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
Totodată, prin decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 instanța constituțională a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)- i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Prin această decizie Curtea Constituțională a procedat la o nouă analiză a legii din perspectiva principiului neretroactivității legii, dar analiza a avut la bază și art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), criticile aduse fiind înlăturate.
Fiind chemată să soluționeze un recurs în interesul legii referitor la aplicarea Legii nr. 119/2010, pornind de la aspectele analizate de către Curtea Constituțională prin deciziile nr. 871 și nr. 873/2010 cu privire la neretroactivitatea legii și la discriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 29/_ a statuat că instanțele judecătorești pot proceda la o analiză a retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu este îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului.
De altfel, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile speciale prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale mai sus menționate.
În privința discriminării instanța supremă a reținut că analiza acesteia în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre
categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.
În plus, în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale.
Tribunalul apreciază că nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenție pe considerentul că pensia magistratului a fost menținută, deoarece, pe de o parte, principiul constituțional al independenței justiției nu se referă și la categoria profesională din care a făcut parte reclamantul, iar, pe de altă parte, între aceste categorii profesionale nu poate fi reținută existența unor situații analoge sau comparabile, întrucât statutul profesional reglementat prin legile speciale de organizare și funcționare este deosebit, fiecare având atribuții și un rol specific bine definit în cadrul celorlalte autorități și instituții publice, chiar dacă anumite incompatibilități și interdicții sunt aplicabile în cazul ambelor categorii profesionale.
Prin urmare, există o justificare obiectivă și rezonabilă pentru a se face un tratament diferențiat, iar această justificare a fost argumentată de către instanța de contencios constituțional prin decizia nr. 873/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. c din lege, referitoare la transformarea pensiei de serviciu a magistratului în pensie de drept comun în înțelesul Legii nr. 19/2000.
Instanța supremă a realizat în cuprinsul deciziei în interesul legii și o analiză de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.
Referitor la existența unui "bun" sau a unui "interes patrimonial", în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, s-a reținut că pensia de serviciu reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suportă de la bugetul de stat), avându- se în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39).
Întrucât prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei aflată în plată, prin lege s-a produs o "ingerință" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamantului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, relevante sub acest aspect fiind Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).
Însă o asemenea ingerință a fost legală (fiind reglementată prin Legea nr. 119/2010), a urmărit un scop legitim, constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, fiind determinată de situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
Proporționalitatea se analizează nu în general, ci raportat la situația fiecărui reclamant în
parte.
Raportul de proporționalitate este compromis dacă reclamantul suportă o sarcină
individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă), de exemplu atunci când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art.
7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
Este esențial a se constata că în privința reclamantului a fost depășit un anumit "prag de dificultate" pentru ca să se constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (a se vedea în acest sens decizia asupra admisibilității în Cauza Hasani împotriva Croației).
Fiind chemată să se pronunțe asupra măsurii eliminării pensiei de serviciu, prin decizia din 7 februarie 2012 pronunțată în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, E. a Tanko, Marta M. și Lucia Ghețiu împotriva României, instanța europeană a reținut că deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz
c. Poloniei,
decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației
, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei
, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei
, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei
, 31 mai 2011, nr._ __ 6/08 și 56001/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11). În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.
Prin urmare, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
Totodată, instanța europeană a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă.
În același timp, examinând măsura eliminării pensiilor de serviciu ale militarilor, prin
Hot ărâ rea pr o nun țat ă în Cau za C on sta nti n A băluță ș. a. î mp otriv a Româ niei la da ta de 15 mai 2012,
Curtea europeană a statuat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
În această privință, Curtea a constatat că diminuarea pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut de Legea nr. 263/2010 și a arătat că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor (a se vedea, mutatis mutandis, Frimu și alții c. României, decizia din 7 februarie 2012, nr. 45312/11).
Ținând seama de statuările mai sus enunțate, obligatorii pentru instanță, tribunalul nu poate reține criticile reclamantului cu privire la încălcarea dreptului de proprietate, la existența unei discriminări, la încălcarea principiului dreptului câștigat, la încălcarea principiului previzibilității legii, la încălcarea principiului neretroactivității legii.
În aceste condiții, controlul judiciar realizat de tribunal va avea în vedere analiza situației reclamantului în scopul de a se stabili dacă în privința sa a fost sau nu depășit "pragul de dificultate";, care ar determina reținerea încălcării art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană.
În această analiză tribunalul pornește de la faptul că în urma eliminării pensiei de serviciu, în prezent reclamantul este beneficiarul unei pensii în cuantum brut de 1.719 lei față de cea anterioară de 1.233 lei (f. 25 dosar inițial), net superioară pensiei medii pentru limită de vârstă cuvenită în anul 2010 și mai mare decât cea avută în plată în luna decembrie 2010 de
1.586 lei, astfel încât nu poate fi vorba de o lipsire a reclamantului de mijloacele necesare subzistenței.
În baza acestor considerente tribunalul va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant, neputând stabili în favoarea sa dreptul la pensia de serviciu, cu consecința obligării casei de pensii la plata diferenței dintre pensia încasată și pensia de serviciu, actualizată în raport de dobânda legală.
În condițiile soluționării acțiunii pe fond, măsura provizorie a suspendării nu se mai justifică. Oricum, cererea nu a mai fost susținută, așa cum rezultă din poziția apărătorului reclamantului exprimată în dosarul inițial la termenul de judecată din data de 19 aprilie 2011 (f. 37 dosar inițial).
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Respinge ca neîntemeiate excepțiile lipsei de obiect și inadmisibilității invocate de pârâtul
M. A. N.
.
Respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul T. S. T. , cu domiciliul ales la sediul cabinetului de avocat Moruțan I. n Alin, în B., strada Alba I., nr. 8, etaj 1, județul B. -Năsăud împotriva pârâților M. A. N., C. de P. a M.
A. N.
, ambii cu sediul în B., strada I. nr. 3-5, sector 5. Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de 27 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE,
GREFIER,
G.
C. F.
M. -M.
E.
cu votul consultativ al asistenților judiciari,
S. P. L. Z.
red. F.G.C./dact. F.G.C./6 exemplare _
| ← Sentința civilă nr. 9273/2013. Recalculare pensie. Asigurări... | Sentința civilă nr. 395/2013. Recalculare pensie. Asigurări... → |
|---|
