Cerere de acordare drepturi de natură salarială stipulate în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Nelegalitatea cererii.
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Sentinţă civilă nr. 912 din data de 01.07.2014
Asupra acțiunii civile de față:
Prin cererea înregistrată la data de 30.01.2014, reclamantul NI, în contradictoriu cu pârâta SC EC SA a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, sa fie obligată pârâta:
Pentru anul 2011 respectiv 01. 02. 2011/31.12. 2011 să plătească reclamantului diferența dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul de baza minim brut de 670 lei conform art. 1 din H. G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al României partea I nr. 824/ 09 decembrie 2010 si drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectiva, sumă care să fie actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă diferenței de salarizare solicitată.
Pentru anul 2012-01.01.2012/31.12.2012 și pentru anul 2013 respectiv 01.01.2013-31.01.2013: - sa plătească reclamantului, diferența dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul baza minim brut de 700 lei conform art. 1 din H. G. nr. 1225/14 decembrie 2011 publicata în Monitorul Oficial al României partea I nr. 922/ 27 decembrie 2011 si drepturile salariale efectiv plătite in perioada respectiva, sumă care să fie actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă diferenței de salarizare solicitată.
Pentru perioada 2013- 01.02.2013-31.03.2013:- sa plătească reclamantului, diferența dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul baza minim brut de 750 lei conform art. 1 din H. G. nr. 23/22.01.2013 publicată în MO nr. 52/23.01.2013 si drepturile salariale efectiv plătite in perioada respectiva, sumă care să fie actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă diferenței de salarizare solicitată.
Motivând acțiunea reclamantul arată că în calitate de salariat al paratei funcția ocupată fiind Instructor CE, pentru perioada dedusă judecății, pârâta era obligată să-i plătească drepturile salariale,însă aceasta nu i-a achitat salariile cuvenite conform: art. 1 din H. G. nr. 1225/24 noiembrie 2010 publicata in Monitorul Oficial al României partea I nr. 824/ 09 decembrie 2010 pentru drepturile salariale aferente anului 2011 ( 670 lei la care se aplica coeficientul de ierarhizare al clasei ie salarizare ), art. 1 din H. G. nr. 1225/14 decembrie 2011 publicata in Monitorul Oficial al României partea I nr. 922/ 27 decembrie 2011, pentru drepturile salariale aferente anului 2012 și 01.01.2013-31.01.2013 ( 700 lei la care se aplica coeficientul de ierarhizare al clasei de salarizare ) respectiv art. 1 din H. G. nr. 23/22.01.2013 publicată în MO nr. 52/23.01.2013 ( 750 lei la care se aplica coeficientul de ierarhizare al clasei de salarizare), și pentru toată perioada nu i-au fost calculate și achitate în mod corect sporurile, adaosurile și indemnizațiile ce decurg din aplicarea salariului minim brut pe țară garantat în plată, în cuantumul arătat.
În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile: art.40 alin.2 lit. c, art. 159 și art.160 din Codul Muncii, H. G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, H. G. nr. 1225/14 decembrie 2011, HG. nr. 23/22.01.2013 , anexa I la CCM încheiat la nivel de unitate, cu coeficienții de ierarhizare pe clase, pe anii 2011, 2012, 2013, care se aplică claselor de salarizare corespunzător meseriilor și funcțiilor din SC EC SA, iar în dovedire a depus la dosarul cauzei înscrisuri ( filele 5-33) .
Pârâta, la data de 03.03.2014, a formulat întâmpinare în cauză (fila38), solicitând respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:
Ca motive de nelegalitate pârâta menționează autoritatea de lucru de judecat ,inadmisibilitatea cererii, aplicabilității prevederilor Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.
Pe fond pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat , motivată de faptul că reclamantul reprezentat de ASC, a mai promovat o acțiune identică ce a făcut obiectul dosarului nr. …/87/2013, declinat la Tribunalul D, instanță care prin sentința civilă nr. 7314/20.11.2013, a respins acțiunea .
Față de termenul de introducere a acțiunii, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune având în vedere prevederile Legii 53/2003 art. 268 alin 1 punctul e "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. "
Din studiul cererii de chemare în judecată se observă faptul că obiectul solicitărilor formulate de către reclamant au ca și temei aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare, cuprinsă in Anexa nr. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate, în raport de salariul baza minim brut raportat la hotărârile de guvern arătate..
Având în vedere această situație, consideră pârâta că termenul prevăzut de Legea 53/ 2003. republicată art. 268 alin 1 punctul "e" fost depășit, iar acțiunea este tardiv formulată.
Susține pârâta că partea adversă reclamă neexecutarea Contractului Colectiv de muncă, iar termenul de prescripție este cel prevăzut de Legea 53/2003 art. 268 alin 1 pct. "e", adică șase luni de la nașterea dreptului la acțiune, in opinia pârâtei termenul de trei ani prevăzut da Legea 53/2003 art. 268 alin1 lit. c se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de șase luni la care face referire - Legea 53/2003 art. 268 litera "e" se referă la drepturi ce au ca izvor Contractul Colectiv de Muncă.
Pârâta invocă și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată întrucât reclamantul nu a respectat prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea și nu a parcurs procedura informării despre mediere anterior formulării cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, arată că reclamantul pentru perioada la care face referire în acțiunea introductivă a beneficiat de un salariu de BAZĂ mai mare decât minimul pe ramură. În aceste condiții consideră că reclamantul solicită anumite drepturi bănești al căror cuantum nu a fost prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă al S.C. EC S.A. la nivel de unitate.
Părțile semnatare au negociat și încheiat CCM, în care drepturile salariale stabilite pentru perioadele vizate în cerere de chemare în judecată - conform grilei de salarizare clasa I .
Sindicatele reprezentative ale salariaților au negociat și au încheiat Contractul Colectiv de muncă în care drepturile salariale stabilite pentru perioada la care, face referire reclamantul, conform grilei de salarizare negociată de părți,salariul de bază pentru perioada 2011-2013 depășind cuantumul de 670 lei, 700 lei, respectiv 750 lei ,prevăzut de HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011 și HG nr. 23/2013.
Contractul Colectiv de Muncă a fost încheiat în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel național, iar în Legea 53/2003 cu modificările și completările ulterioare este stipulată în mod expres una din caracteristicile esențiale ale Contractului Colectiv de Muncă, acesta din urma reprezentând legea părților.
Prin urmare, cererea reclamantului privind plata acestor drepturi bănești prin raportare la salariul minim brut de 670 lei, 700 lei, respectiv 750 lei este netemeinică și nelegală. Pe perioada valabilității CCM pe anii 2011,2012 și 2013, la nivelul unității, salariatul avea posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității clauzelor contractuale din aceste CCM, astfel că numai așa se puteau renegocia drepturile stabilite prin contracte. Față de acordarea dobânzii legale, arată pârâta că potrivit art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011 părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Aceeași reglementare se regăsea și la art. 1 și art. 8 din O.G. nr. 9/2000 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 356/2002.
Or, în cauză. între pârâtă și reclamant nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariate.
Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art. 166 alin. (4) din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație.
Dobânda legală reglementată este de art. 1088 cod civil cu referire la O.G. 9/2000 și art. 1.535 din Noul Cod civil cu referire la O.G. nr. 13/2011 privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate.
In dreptul muncii plata dobânzii legale devine admisibilii atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, altfel, în condițiile art. 166 Codul muncii, ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plată a drepturilor salariale se transformă în daune interese potrivit art. 1.530 Cod Civil.
Potrivit dispozițiilor art. 166 alin. (4) Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor.
Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită.
Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr. 72/05.03.2002), a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală. Pentru motivele arate, consideră că nu se impune actualizarea diferențelor de bani și cu rata inflației și acordarea dobânzii legale.
În drept își întemeiază pârâtul întâmpinarea pe disp. art. 205 CPC.
Față de cererea adresată de reclamant în ședință publică și care s-a consemnat în practicaua sentinței ,prin care acesta a reiterate faptul că înțelege să renunțe parțial la cererea de chemare în judecată respective la pretențiile aferente perioadei 01.02.2011/13. 12. 2011 și respective 01. 01. 2012/31. 01. 2012 și văzând dispozițiile art. 406 alin 1 și 2 Cpc, instanța va lua act de această cerere, ca atare nemaifiind necesar cercetarea pretențiilor pentru această perioadă, și respective nici excepția invocată de pârât în cauză, cu privire la excepția de autoritate de lucru judecat.
Cu prioritate, instanța va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile art. 268 alin 1 lit. e, din Codul Muncii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pe care urmează să o respingă ca nefondată, apreciindu-se că aplicabile în cauză devin dispozițiile art. 268, lit. c) din Codul Muncii, obiectul cererii fiind drepturi salariale.
În ceea ce privește fondul cauzei văzând pretențiile aferente anului 2013 respectiv de la 01. 01. 2013 la data de 31. 01. 2013, acțiunea se va respinge ca nefondată.
Reclamantul a fost salariatul unității pârâte în perioada pentru care revendică drepturile salariale, având un salariu de bază stabilit conform Ccm la nivel de unitate pentru anii 2011/2012, conform clasei de salarizare a funcției deținute de acesta.
În conformitate cu disp. art. 164 CM ,angajatorul nu poate stabilii un salariu de bază mai mic decât salariul de bază minim brut garantat pe țară , care este stabilit la rândul său prin Hotărâre de Guvern.
Pentru anul 2013 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată a fost stabilit la 750 de lei - art. 1 din HG 23/22 01 2013.
Însă acest act normativ nu face referire la modul de calcul a salariului, prevăzând doar un prag minim al salariului de bază brut care devine obligatoriu pentru angajator.
Ca atare indiferent de modalitatea de stabilire a salariilor de bază, actul normativ precitat impune ca salariul de bază rezultat să nu fie mai mic 750 de lei, în anul 2013.
Această dispoziție legală a fost respectată întru totul de unitatea pârâtă.
Dispoziția legală precitată nu poate fii aplicată într-o alta modalitate decât cea prevăzută de actul normative respectiv, în niciun caz fragmentat sau prin aplicare încrucișată.
Având în vedere că angajatorul și-a respectat obligația de a stabilii salariul de bază prin contractul individual de muncă în cuantum care nu a fost mai mic decât valoarea salariului minim brut garantat prevăzut de HG nr. 23/22 01 2013 urmează ca pretențiile reclamantului aferente anului 2013 să fie respinse ca nefondat
| ← Cerere de suspendare executare act administrativ.... | Cerere de restituire taxă pe poluare. Aplicarea cu prioritate a... → |
|---|
